Așa suna titlul unuia dintre ultimele eseuri publicate de Eugen Ionescu (sau, pentru francofoni, Eugène Ionesco). Este o rugăciune rostită în văzul tuturor, scrisă și apoi răspândită printre semeni. Sintagma îi va atrage critici dintre cele mai acide, însă nu-l va interesa. Nici până atunci nu s-a sinchisit. Dintre personalitățile noastre interbelice, el a făcut dovada unei verticalități exemplare. S-a încăpățânat să creadă în Dumnezeu, în Biblie și în virtuțile iudeo-creștine. A fost preocupat de metafizică în cel mai personal mod cu putință, iar această aplecare spre zona spirituală i-a fost recunoscută inclusiv de scepticul său prieten, Emil Cioran.
În Sub semnul întrebării citim: „Numai harul poate da sentimentul sau certitudinea că lumea este adevărată, substanțială. Numai realitatea metafizică poate da plenitudine, un conținut realității cotidiente care, de altfel, mi se pare goală, suspendată în neant.” Continuând raționamentul, Ionescu ne lămurește de ce modernii fug de metafizică: „Se tem că metafizica s-ar putea să ne conducă la Dumnezeu.” Iar dacă este așa, înseamnă că omul – indiferent de gradul de civilizație – este în căutarea acelei lumi împlinite, cum numește autorul perioada inocenței adamice. Or, numai harul ne poate duce (din nou) acolo. Fără har, suferim cu toții de o insuficiență ontologică, așa cum tălmăcesc exegeții gândurile lui E. Ionescu.
Revenind la formula din titlu, merită să ne întrebăm asupra credinței. Fără îndoială că avem aici un mare căutător. Un căutător transcedental, un ins care nu se mulțumește cu imediatul și nici cu surogatele livrate facil de lumea modernă. Dacă a ajuns sau nu la o credință articulată, iată o temă care-i frământă pe cei ce-i cunosc viața și opera mult mai bine decât mine. Eu mă rezum la a fi impresionat de căutările sale curajoase, la a admira cu discreție această incursiune asupra divinității. Rugăciunea lui Eugen Ionescu ne arată, din nou, că omul care cunoaște mult va sfârși implorând credință. Luciditatea unei astfel de dorințe este lăudabilă. A o găsi însă, a marca această căutare printr-o finalitate autentică, iată marea provocare. E vorba de acea credință care salvează, care rezolvă angoasa existențială și care ne strămută dincolo, în lumea lui Dumnezeu.