Exercițiu de neuitare: Mihail Sadoveanu

 

La 19 octombrie 1961 se stingea, la Vânători-Neamț, romancierul Mihail Sadoveanu. Ofeream cândva niște maxime de-al lui. Acum mă voi rezuma la câteva detalii biografice. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă. Avem, așadar, etapa sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări cu nuvele și povestiri; apoi a doua, mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian); precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care aderă din punct de vedere ideologic.

Colaborează, pe rând, cu personalități literare ale momentului. Bunăoară, împreună cu Tudor Arghezii editează Însemnări literare, dar îndoadă și o prietenie trainică. Apoi, cu Liviu Rebreanu, reprezintă în 1926 Societatea Scriitorilor Români la Berlin. Împreună cu George Topârceanu editează Însemnări ieșene, o revistă foarte îndrăgită de publicul cititor. Aceștia sunt doar trei dintre cei mai cunoscuți prieteni ai lui Sadoveanu. A intrat în câteva loje masonice (alături de alți corifei ai intelighenției românești), încercând într-un fel să influențeze lucrurile. Datorită acestei apartenențe, cât și a afinităților sale socialiste, biografia îi este destul de controversată și încă discutabilă.

Totuși, cine poate uita Hanul Ancuței sau Baltagul?! Alte nuvele și povestiri ne stau și azi mărturie a marelui scriitor. Devenit și membru al Academiei Române, el va încerca să-și slujească țara cu demnitate. Cu toate acestea, au fost și momente obscure pe care exegeții și istoricii ni le vor lămuri probabil în viitor. Până una-alta, să nu-l uităm!