Deși în literatura biblică nu există nicio definire precisă a ceea ce înseamnă sau presupune închinarea înaintea lui Dumnezeu, se poate spune fără grijă că, în erele ambelor Testamente, închinarea își are originea în înțelegerea lui Dumnezeu drept Creator și Răscumpărător. Dumnezeu este aclamat ca Domnul suveran care a adus lumea în ființă (Rom. 4.17), Autorul tuturor lucrurilor existente (Rom. 11.36; 1Cor. 8.6). El a acționat prin intermediul Fiului Său (Col. 1.15-20) pentru a crea și răscumpăra, inițiind prin mântuire restaurarea universului căzut din starea lui originală și mântuirea omenirii implicate în păcat (Rom. 5.1-21; 8.18-23). Sunt exprimate laude care vestesc răsăritul noii ere a activității lui Dumnezeu de reconciliere și de înnoire (2Cor. 5.17-21), iar Biserica lui Isus Hristos este percepută ca fiind obiectul răscumpărării (Efes. 1.1-14) și spațiul în care este declamată și expusă activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu (Efes. 3.9-10). Scena este terestră, dar și plasată în sferele cerești, domenii aduse împreună prin lucrarea lui Hristos care domnește și care este atât unificatorul cerului și al pământului cât și mijlocul prin care laudele pământului se unesc cu închinarea cerească, angelică.
(R. P. Martin, „Închinare, II: Pavel”, în Daniel G. Reid (ed.), Dicționarul Noului Testament, Casa Cărții, Oradea, 2008, p. 780)