Îmi aduc aminte cu plăcere de fizionomia lui: avea un oval al feței foarte frumos; o mustăcioară foarte fină și un păr țepos, de om răzvrătit și mereu își ducea mâna în dreptul capului și se apuca de fierele de păr atunci când îi ieșeau și ideile. Odată ne-a invitat, prietenește, la el acasă, și am fost un grup de studenți să-i cunoaștem familia, locul nașterii, la Mălini. Am avut plăcerea să-i cunoaștem părinții: doi învățători, foarte respectați în zonă, care locuiau într-o casă mică dar foarte frumoasă, așezată între niște copaci seculari, cu un teren mare în față, cu gărduț din șipci. Ne plimbam noi prin aria gospodăriei și ne întrebam ce putea să ne ofere și atunci am văzut două scândurele date la o parte și chiar i-am spus lui Nicolae: „Aici nu intră animalele sălbatice?” „Aici îmi vine căprioara.” Venea un pui de căprioară, un botic din ăla fraget și tânăr, umezit și pe care Nicolae mereu îl mângâia; aveai impresia că din ochișorii căprioarei curg lacrimi de fericire că este mângâiată.
(Georgeta Cristian-Foghel, fostă colegă de facultate cu Nicolae Labiș; într-un interviu acordat pentru Juranul de weekend, nr. 176, 2012)