Când și-a pierdut cel mai bun prieten al său, poetul Alfred Tennyson a scris următoarele:
Iată, noi nu știm nimic;
Pot doar să cred că binele va veni
În cele din urmă – departe în viitor – în cele din urmă pentru toți;
Și fiecare iarnă se va schimba în primăvară.
Acesta este visul meu. Dar cine sunt eu?
Un pruncâ plângând în noapte;
Un prunc plângând după lumină;
Fără cuvinte, ci doar un plânset.
Dincolo de patetismul poemului, să remarcăm credința la care ajunsees Tennyson. Biografii lui au grijă să arate că a ajuns acolo după multe negări și îndoieli. Drumul spre credința care trece dincolo de toți și de toate e uneori lung și anevoios. Important este, totuși, finalitatea încurajatoare a parcursului. Chiar dacă suntem un plânset, suntem totuși un plânset care se încrede. Sau, poate, ne exprimăm încrederea oftând și lăcrimând.
Pe de altă parte, a ne interoga despre propriul destin este un exercițiu fecund. Să te ferești de oamenii care nu-și pun întrebări despre ei înșiși, care sunt mereu suspect de siguri pe tot ceea ce fac. Mai ales în momentele de mare durere, în tristețile noastre existențiale, o astfel întrebare s-ar putea să ne facă mai înțelepți. Merită să ne-o punem și, într-un fel, să-i transmitem esența și celor din jurul nostru.