Credința nu este o răbufnire emoțională: nu acesta este sensul extazului. Cu siguranță, în aceasta se găsește emoție, așa cum se găsește în fiecare act al vieții spirituale a omului. Dar emoția nu produce credință. Credința are un conținut cognitiv și este un act al voinței. Credința este unitatea fiecărui element în sinele centrat. Desigur, unitatea tuturor elementelor în actul credinței nu împiedică un element sau altul de la a domina într-o formă specială de credință. Acesta domină caracterul credinței, dar nu poate să creeze un act de credință. (…)
Nu există credință fără un conținut spre care să fie îndreptată. În actul de credință există întotdeauna ceva care este avut în vedere. Și nu există niciun alt mod de a avea un conținut de credință în afara actului de credință. Orice discuție despre problemele divine ce nu este purtată într-o stare de preocupare ultimă este lipsită de sens. Căci ceea ce este avut în vedere în actul de credință nu poate fi atins decât printr-un act de credință, nu altfel. (…)
Cel care intră în sfera credinței intră în sanctuarul vieții. Acolo unde este credință există o conștientizare a sacrului… Conștientizarea sacrului este conștientizarea prezenței divinului, adică a conținutului preocupărilor ultime. Această conștientizare este exprimată în mod grandios în Vechiul Testament de la viziunile lui Moise până la experiențele cutremurătoare ale marilor profeți și psalmiști. Există o prezență care rămâne misterioasă în ciuda apariției sale, și exercită atât o funcție de atracție, cât și una de respingere asupra celor care o întâlnesc. (…)
Inima omului caută infinitul fiindcă acolo este locul unde finitul dorește să se odihnească. Își vede propria împlinire în infinit. Acesta este motivul atracției extatice și a fascinației față de tot ceea ce reprezintă o manifestare a „lucrului ultim”. Pe de altă parte, dacă ceea ce este ultim se manifestă și își exercită atracția fascinantă, omul realizează în același timp distanța infinită dintre finit și infinit și, de aici, judecata negativă îndreptată asupra oricărei încercări finite de a atinge infinitul. Sentimentul de a fi mistuit în prezența a ceea ce este divin este o expresie profundă a relației omului cu sacru. Aceasta este presupusă de fiecare act autentic de credință, de orice stare de preocupare ultimă.
(Fragmente din Dinamica credinței, de Paul Tillich, trad. Sorin Avram Vîrtop, Editura Herald, București, 2007)