Deseori mi s-a întâmplat ca în drumurile mele să întâlnesc oameni deosebiţi, care mi-au oferit nu numai o carte de vizită, o adresă sau un număr de telefon, ci şi făgăduinţa prieteniei. Recunosc că în păstrarea unor astfel de legături nu întotdeauna am făcut selecţia cea mai bună. A fost chiar un timp când în urma unei călătorii aruncam la coş toate hârtiuţele de acest fel, sâcâit de gândul că relaţiile mele sociale, înmugurite tentacular pe zilele unui om cu vocaţia singurătăţii, se vor înmulţi în aşa măsură, încât va trebui să-mi cheltuiesc mai toată vremea răspunzând politicos la scrisori plicticoase sau cerându-mi iertare că nu pot merge în vizită la prietenii prietenilor mei. Mai târziu mi-a părut rău. În ceasuri de linişte sau la răscruci de viaţă îmi aduceam aminte că insul cutare sau cutare ar fi putut să mă intereseze – mai mult, să-mi trebuiască – şi nu-mi iertam vina de a nu-i fi păstrat urma.
(Excerpt From: Valeriu Anania, Străinii din Kipukua, iBooks)