Nu doar vocabularul e amestecat la români, mai toate sunt amestecate. Bucătăria e un bun exemplu. Componenta balcanică a acesteia este uşor de observat, cu specialităţile ei, greceşti la origine, în bună măsură, dar purtând adesea denumiri turceşti (precum sarma, musaca şi aşa mai departe…). Considerabilă e însă şi influenţa Europei Centrale, austriacă îndeosebi (de la austrieci provine şniţelul, de la ei găluştele de tot felul, fără a uita tortul, cuvântul însuşi fiind de origine germană). Influenţa franceză a fost puternică şi în materie de gastronomie, mai ales la nivelul mai de sus al societăţii.
În anii interbelici, cofetăria românească ajunsese fără rival în Europa. Nimic nu-i lipsea: de la orientalele cataifuri şi baclavale (iarăşi denumiri turceşti) la cea mai fină patiserie franceză.
Aceeaşi largă deschidere şi când e vorba de băuturi. Sunt naţii care apreciază mai curând vinul, altele preferă berea. Românii apreciază şi vinul, şi berea în egală măsură. O berărie precum Caru’ cu bere, celebru local bucureştean, poate rivaliza cu localurile vieneze similare. Tot de la austrieci provine şi şpriţul, vinul îndoit cu sifon sau cu apă minerală. Combinaţie de natură să stârnească protestul indignat al unui francez, dar intrată în obişnuinţa multor români.Străinii care vizitează România, în perioada interbelică, sunt uluiţi atunci când descoperă diversitatea gastronomiei româneşti. Britanicul Patrick Leigh Fermor, autorul unui splendid jurnal de călătorie prin Europa Centrală şi de Sud-Est, rămâne fără grai în faţa unei sinteze europene atotcuprinzătoare. „Mâncarea din România – scrie el – era nemaipomenită, un nucleu local extrem de original, influenţat de tot ce au mai de soi Rusia, Polonia, Turcia, Austria, Ungaria şi Franţa.”
(Românii și Europa – o istorie surprinzătoare, de Lucian Boia, Humanitas, București, 2020)