Pentru mulţi dintre colegii mei de generaţie, Tudor Vianu a reprezentat Profesorul, cu majusculă, nu doar prin calitatea cursurilor ţinute, ci mai ales – aş zice – prin valoarea de simbol activ pe care Vianu o dobîndise şi pe care o cultiva cu discreţie. În ochii studenţilor, el personifica într-adevăr cultura şi spiritul european; dar mai ales el demonstra cum ar fi arătat cultura română dacă ţara noastră, după război, n-ar fi fost ocupată de sovietici. (…) Mi-am consacrat viaţa, profesional vorbind, unui scop aparent simplu: acela de a trezi în rîndul unui cît mai mare număr de tineri pasiunea pentru carte, pasiune ce m-a animat de cînd mă ştiu. Dacă am reuşit sau nu – asta n-o pot spune decît foştii mei studenţi. (…) Compun literatură (inclusiv teatru şi poezie) şi dintr-un scrupul de onestitate profesională: mi se pare prezumţios să scrii despre sute şi sute de scriitori, să formulezi şi să împarţi verdicte, atunci cînd tu însuţi n-ai încercat niciodată să vezi ce înseamnă asta, adică să scrii literatură. (…) Scriitorul şi literatura nu pot fi reduse la stil – nici măcar la stil în accepţia lui largă, aşa cum îl concep eu. Literatura, ca formă supremă a performanţei verbale umane, serveşte deseori cu succes drept material, uneori indispensabil, pentru cercetări de natură filozofică, istorică, socială, politică, religioasă etc.
(Dintr-un interviu acordat de Mihai Zamfir lui Iulian Boldea, publicat în România Literară (numărul 44, anul 2012)