Voința mea este slabă (…). Poate că sună ciudat, însă cred că înnebunesc. Ajung în fața camerei de filmat și îmi pierd toată concentrare. Tot ce încerc să învăț mă părăsește. Apoi simt că nici nu mai exist ca om.
Trista confesiune îi aparține lui Marilyn Monroe, celebra actriță și cântăreață a secolului trecut. Cuvintele au fost scrise de mână pe un bilețel adresat unei profesoare de actorie (Lee Strasberg). Nu este datat, dar este ultimul mesaj pe care Monroe l-a lăsat posterității înainte de sinucidere. Tragicul eveniment a avut loc în august 1962, în urma unei supradoze de barbiturice. Să mai menționăm că scrisoarea va fi scoasă, în curând, la licitație. Se vor plăti bani grei pentru ea, deși este una dintre acele scrisori cumplite și fatale.
La o întâlnire frapantă cu ea însăși, frumoasa, talentata și îndrăgita Marilyn dă la iveală o problemă de voință. Motor al intelectului, generator al acțiunii umane, voința este una dintre facultățile puse în noi de însuși Dumnezeu. Nu numai că e puternică, dar e și liberă. Să nu ne hazardăm totuși: nu e omnipotentă, dar e liberă. În baza ei putem acționa într-un fel sau altul, putem determina într-un fel cursul evenimentelor. Pentru ca lucrurile să meargă bine, trebuie ținut cont de doi factori: resursele și direcția. Când la aceste capitole stăm prost, voința se hazardează în mod fatal. Mă grăbesc să adaug bogăția spirituală a Sfintei Scripturi (resursa fundamentală) și interesele Împărăției lui Dumnezeu (direcția de bază). Când ieșim din acești parametri, oricine am fi, clacăm.
Această femeie, devenită simbolul Americii acelor ani, s-a desprins flagrant de acest centru gravitațional. Talentul, inteligența și faima au transformat-o într-un produs căutat, într-un idol pentru mulți contemporani. În tot acest vârtej – la care mai putem adăuga tumultul sentimental – a uitat… de ea însăși. Te poți pierde în mijlocul mulțimii chiar mai teribil decât în cea mai mare singurătate. Decimată, voința ei a început să cedeze. Mintea s-a încețoșat, emoțiile au intrat în conflict. De aici și până la suicid nu mai este decât un pas.
Nu doresc, sub nici o formă, să fac un recizitoriu necruțător. E ușor să judeci oamenii. Vreau să spun doar atât: suntem prea superficiali în fața unor asemenea drame. Prea repede îi scuzăm pe artiși datorită firii și instabilității lor. Nu reușim să mergem la rădăcină, la acea rupere flagrantă de Dumnezeu. Imoralitatea majorității dintre ei nu poate naște fericire și nici un sfârșit grațios. De ce ne ferim s-o recunoaștem?! Orice om, indiferent de talentul său, are nevoie să-și alinieze viața după Cuvântul lui Dumnezeu. Când lucrul acesta nu se întâmplă, dezastrul e previzibil. Doar că nu putem face analiză decât prin intermediul unor personalități. Mass-media nu prezintă cazul oamenilor simpli, așa că nu avem de ales. Deși angoasa, depresia și suicidul sunt la fel la toți oamenii, privim spre ele prin prisma celor mai cunoscuți. Tristețea acestor destine frânte e totuși egală. O voință distrusă, o minte confuză, o acțiune ratată. Doamne ai milă!