„Nu trăim într-o primăvară a istoriei”

N

Mărturia ce-o ofer mai jos îi aparține lui Jean d’Ormesson. La 88 de ani, marele scriitor francez, a publicat un roman autobiografic şi confesiv intitulat Un jour je m’en irai sans en avoir tout dit („Voi pleca într-o zi fără să fi spus totul”) (Robert Laffont, 2013). După cum veți observa, sinceritatea scriitorului este debordană. Felul candid în care-și așterne amintirile, pertinența analizei și încântarea stilului sunt cu adevărat un deliciu. În speranța unei traduceri integrale a volumului în limba română, să pregustăm ceva aici… acum…

„Oare ce mi-am propus să scriu în aceste pagini care înaintează târâş-grăpiş? Încerc să dau o idee de lumea în care am trăit, de visele ei, de credinţele şi de felurile ei de a fi. N-am făcut niciodată altceva în viaţă decât să depun mărturie, evident insuficient, despre istoria noastră între Karl Marx şi sfârşitul comunismului, între Darwin şi Ioan-Paul II, între apariţia electricităţii şi trezirea lumii arabe.

M-am ţinut de cuvânt? Nu ştiu. Am evitat pe cât am putut tiradele despre sensul istoriei şi despre cortegiul de valori care îi face pe toţi răii să-şi dea aere şi să scoată exclamaţii stridente. M-am păzit totdeauna să dau lecţii de morală. Am profitat din plin de privilegii astăzi contestate ca să îndrăznesc să mă plâng. Mulţumesc cerului. Iau act de vremurile în care trăim aşa cum sunt. E greu să vedem în ele măreţie sau o epocă de ambiţii nobile şi de mari speranţe. Nu trăim într-o primăvară a istoriei. Ne aflăm la începutul secolului V al erei noastre mai degrabă decât în secolul V de dinaintea ei sau decât în cel de-al XVI-lea, pe timpurile glorioase ale Renaşterii. Dar nici nu cred că ne aflăm în miezul iernii. În Europa, cel puţin, sau în Franţa, e sfârşit de vară. Iarna ne sperie. În materie de limbă, de cultură, de comerţ, de putere, bătăliile noastre sunt unele de ariergardă. Ne putem totuşi consola melancolici cu ideea că există zile frumoase şi pe timpuri de declin. Putem încă să ne punem speranţa în cărţi, în pasiuni, în mari iubiri şi chiar în reuşite de geniu. Îmi dau silinţa, cum pot, să ţin un echilibru între fidelitate şi geniu.”

(Fragment preluat din România Literară, nr. 38, trad. Nicolae Manolescu)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.