La 11 noiembrie 1855 se stingea filozoful și teologul danez Søren Kierkegaard. S-a născut la 5 mai 1813, în Copenhaga, fiind al șaptelea fiu al lui Michael Pedersen Kierkegaard și al Anei Sorensdatter Lund. De mic a fost bolnăvicios. La școală era bătut de cei mai mari decât el, iar apoi se răzbuna la rândul lui pe cei mai mici și neputincioși. Mereu a crezut că se află sub un blestem ce-l urmărește din copilărie, că ceva fatidic poate să i se întâmple oricând. Când a ajuns însă la facultate s-a descurcat foarte bine. Atât sub aspectul studiilor, cât și a resurselor Kierkegaard și-a dezvoltat o anumită noblețe a spiritului și al imaginii. Era recunoscut pentru eleganța cu care se îmbrăca și pentru erudiția ce-o dobândiese. Să nu uităm că vorbea nu mai puțin de zece limbi, în vreme ce singura țară ce-a vizitat-o era Germania!
Scrierile sale au influențat deopotrivă filozofia și teologia, fiind considerat părintele existențialismului modern. A criticat vehement hegelialismul timpului său, dar și naivitatea și formalismul Bisericii Naționale Daneze. Gândirea și ideile lui gravitează în jurul vieții cotidiene, accentul căzând pe prioritatea realității concrete în detrimentul gândirii abstracte. Pe acest fond, Kerkegaard a dezvoltat doctrina responsabilității umane, importanța alegerii și a devotamentului individual. Cum era de așteptat, opera lui explorează psihologiei explorează emoțiile și sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viață. A făcut o pasiune totală pentru Socrate și toți gânditorii din acest registru, încercând să ofere răspunsuri concrete la provocările existenței.
Debutează editorial în anul 1838 cu lucrarea Din hârtiile cuiva încă în viață, adică o analiză critică a romanului Un biet scripcar, al lui Hans Christian Andersen. Însă anul cel mai productiv a fost 1943. La 20 februarie publică Sau-sau (atribuită editorului fictiv Victor Eremita), la 16 mai vede lumina tiparului cele Două discursuri edificatoare, urmate de Trei discursuri edificataore (la 16 octombrie), în aceeași zi cu scrierile pseudonime Receptarea și Frică și cutremur. Anul s-a încheiat cu Patru discursuri edificatoare, publicate la 6 decembrie, încununând un răstimp extrem de productiv. Anii următori, 1844-1845 sunt și ei aproape la fel de importanți în ceea ce privește opera lui Kierkegaard, explorând zonele sale clasice de interes.
Un gânditor atât de prolific și profund, a visat să devină, paradoxal, un paroh de țară. A crezut până la sfârșitul vieții în dimensiunea dumnezeiască a predicii, a transmiterii voii lui Dumnezeu într-o manieră orală și practică. S-a și pregătit în acest scop. În anul 1841 a ținut predici de probă în cadrul cursurilkor seminarului pastoral, iar contemporanii mărturisesc despre talentul său oratoric. Se mai vorbește și despre luptele interioare, despre frământările sufletește care răzbat din rostirea și scrierea filozofului danez. După această perioadă interesantă din viața lui, urmează una mai degrabă dedicată meditației. Între 1847 și 1848 a rostit doar trei predici, însă a scris mai multe care vor circula exclusiv sub formă scrisă.
Cunoscut mai ales celor inițiați, Kierkegaard are parte de apărători și adversari. Ca efect pe termen lung, unele dintre ideile sale n-au fost de bun augur pentru creștinismul european, dar asta nu înseamnă că-l putem suspecta de ipocrizie. Să remarcăm onestitatea cu care acest gânditor și-a expus nu doar convingerile ci, mai ales, dilemele. Publicată integral la Humanitas în ultimii ani, opera danezului poate asigura o mică revelație. Într-un slalom ilustru printre textele noutestamentale (în special Pavel), cu reflecții surprinzătoare și verdicte juste, autorul ne poartă într-o lume a adevărului și a credinței. Nu ni se impune nimic, dogmatic vorbind, ci mai degrabă suntem invitați la introspecție. Kierkegaard este o bună călăuză, un dascăl plăcut și care știe să-ți întrețină tihna de care ai nevoie.