La 17 martie 1941 se stingea, la Cannes, unul dintre cei mai mari diplomați ai României: Nicolae Titulescu. A fost diplomat, jurist, profesor, politician, în repetate rânduri Ministru de Externe, membru al Academiei Române și președinte al Ligii Națiunilor.
S-a născut la Craiova ca fiu al unui avocat, petrecându-și copilăria pe moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești. Între 1893 și 1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept. Își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București. Nicolae Titulescu intră în politică în 1909 și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați. După primul discurs ținut în Parlament despre poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”. Cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.
Încă din perioda neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România. Într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice” În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a arăta lumii dreptul poporului român la unitatea națională.
În anii 1928 – 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București.
În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.
Moare la Cannes după o lungă suferință. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat… n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil.”
Politicienii de azi pot privi spre biografia pilduitoare a acestui om. În vremuri tulburi a fost un vestitor al păcii, în fața adversităților și-a apărat ideile și nu pe sine. A creat un apostolat politic de înaltă ținută și impact, ceea ce face din el un mare român dar și un mare european. Cu astfel de exemple, istoria recentă a României se salvează oarecum. Să le prețuim!
Remarcabil gest de intelpciune si chiar patriotism, sa ”scoti din lada cu zestre” a istoriei comori politice ca Nicolae Titulescu intr-o vreme atit de tulbure in care politicienii actuali sunt ca si ”marfa chinezeasca ”-valabili, de niciun sezon macar!
Așa este. Avem personalități care ar merita un alt tratament postum și asta spre binele nostru.