La 3 martie 1904 se năștea, în București, economistul, filologul, teologul și publicistul Mircea Vulcănescu. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. Asistăm la o copilărie tumultoasă, atinsă deja de trepidațiile politice ale vremii. De foarte tînăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 s-a înscris în societatea culturală „Înfrățirea românească”. În paralel cu această mică aventură socială, Mircea Vulcănescu scrie, încă din adolescență, poezii și eseuri („Conștiința națională la români”, ”Cine e poetul românismului”).
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 – 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent. În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A crescut sub influența profesorilor Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, dovedind o acuitate specifică. Scrierile sale au revoluționat gândirea acelor timpuri, dovedind rigoare științifică și patos.
În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate. Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile, dar faptul acesta nu l-a demoralizat. A continuat să cerceteze cu aceeași seriozitate și, ca o ofrandă adusă poporului român, a început să publice lucrări de teoria economiei. Dintre acestea menționăm: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932); În ceasul al 11-lea (1932); Cele două Românii (1932); Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933); Războiul pentru întregirea neamului (1938); Înfăţişarea socială a două judeţe (1938); Dimensiunea românească a existenţei (1943).
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanţa a menţinut pedeapsa din ’46. Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: “Să nu ne răzbunaţi!”.
Profesorul martir a avut mulți ucenici. Unii direcți, contemporanii lui, alții indirecți, care i-au savurat cărțile și discursurile. Nu a fost doar un om de știință, ci și un om de o calitate superioară. Nu a avut numai minte, ci și o inimă mare și neatârnată. Nu și-a plecat niciodată capul înaintea orânduirilor ateiste, dimpotrivă a promovat credința în Dumnezeu ca singura salvare. „Fără religie și istoricitatea lui Isus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!” – spunea Vulcănescu. Și avea dreptate! Să nu uităm astfel de oameni cu care, pe bună dreptate, ne putem lăuda ca și neam.