23 iulie 1757 este data la care se stingea unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii: Domenico Scarlatti. Cunoscut în mod deosebit pentru cele 555 de sonate pentru orgă, Scralatti s-a născut în anul 1685 la Naples, un oraș aflat sub dominație spaniolă. Începe să studieze cu tatăl său Alessandro încă din fragedă copilărie. Ochiul patern va remarca talentul și forța fiului său, așa că-i va pune cu speranță și meticulozitate întreaga bază muzicală. Numai așa se poate explica performanța de a deveni organist (maestro di cappella) la curtea vice-regelui pe când avea doar 15 ani.
La aceeași vârstă – deci în anul 1702 – apucă, împreună cu tatăl, drumul Italiei. Ajung împreună la Roma și Florența, în speranța de a găsi un post de organist la curtea lui Ferdinando de Medici. Visurile lor mărețe nu se împlinesc întocmai, iar după un succes parțial, se reîntorc în Naples în același an. Aparentul eșec se dovedește de bun augur. Domenico va începe să compună muzică de operă, oferind publicului (și posterității) două piese însemnate pentru sesiunea 1703-1704.
În urma unui concurs de împrejurări, se reîntoarce la Roma în 1708, unde va rămâne până în 1719. Va urma pentru compozitor o perioadă fecundă. Cunoaște oameni de cultură, notabilități și, bineînțeles, muzicieni de diferite orientări. Lucrează la diferite teatre, case nobiliare, călătorește prin Europa, iar notorietatea sa devine tot mai evidentă. Începând cu anul 1720, Scarlatti devine compozitor la curtea Regelui Joao V al Portugaliei. În această postură va deveni profesorul de muzică al prințesei Infanta Maria Barbara, fiica regelui portughez. Între cei doi se va stabili o relație mult mai profundă decât cea strict didactică. Totuși, niciodată nu vor deveni soț și soție. Scarlatti se va căsători cu câțiva ani înainte ca prințesa să devină soția prințului Fernando. Când, în 1729, ea va deveni Regină a Spaniei, Scarlatti o va urma la Madrid. Aici a rămas până înainte cu trei ani de moarte.
Dintre sutele de sonate compuse, doar 30 sunt publicate și interpretate în timpul vieții lui. Marele tezaur muzical va fi exploatat abia după moarte. Ca și în cazul altor muzicieni, soarta postumă a lui Scarlatti a fost mult mai proeminentă decât cea din timpul vieții. Disciplina cu care s-a educat, a muncit și s-a investit în alții este impresionantă. Într-o vreme când muzica clasică încă nu-și spusese pe deplin cuvântul, el a încercat să-i imprime solemnitate și rigoare. Eclipsat de marii compozitori ce vor urma, Scarlatti rămâne totuși un personaj de care am face bine să ne amintim. A privi în istorie, a pune pe cântar diferite biografii nu poate să facă decât bine.