La 29 ianuarie 1929 se stingea Charles Fox Parham, cofondator al mișcării penticostale. Alături de William Seymour, Parham a contrituit la răspândirea doctrinei și praciticii penticostale în Statele Unite și nu numai.
S-a născut la 4 iunie 1873 în Muscaline (Iowa, SUA), fiind unul dintre cei cinci copii ai lui William și Ann Parham. În anul 1885, în urma unei boli necruțătoare, i se stinge mama. Tatăl său se căsătorește cu Harriet Miller, fiica unui slujitor metodist laic. Această femeie a fost un model pentru băiatul rămas orfan și l-a influențat pe viață. Datorită ei, în casa lor s-au ținut seri prelungite de rugăciune și studiu biblic, s-au întocmit proiecte de ajutorare a nevoiașilor și alte activități.
Crescut și educat într-o atmosferă militant creștină, nu este de mirare că Parham se va căsători, la 31 decembrie 1896, cu Sarah Thistlewaite, fiica unui quaker devotat. Datorită mediului familial, Parham a început să conducă servicii divine la ei acasă încă din anul 1891, pe când avea 15 ani. Apoi s-a înrolat într-un colegiu metodist din Kansas, iar după graduare a slujit în cadrul Bisericii Episcopale Metodiste, ca pastor suplinitor (el nefiind vreodată ordinat). Părăsește metodismul în anul 1895 din cauza unor diferențe de opinii privitoare la ierahia bisericească, deși se va revendica mereu metodist în gândire și devoțiune. În anii care vor urma, Parham desfășoară o activitate itinerantă de predicare, asociindu-se cu mișcările de trezire și sfințenie care erau în mare vogă pe atunci în America.
După ce i se naște primul băiat, Claude, în septembrie 1897, familia Parham trece printr-o experiență dureroasă. Micuțul era grav bolnav și chiar Parham însuși trece printr-o situație precară din punct de vedere medical. După tratamente fără niciun rezultat, Parham decide să acționeze exclusiv prin credință. Așa se face că Dumnezeu face o minune în familia lor, iar tatăl se simte încurajat să predice și mai mult doctrina vindecărilor divine. Pentru că deja se mutaseră la Topeka (Kansas), decide să-și deschidă acasă un fel de biserică și centru de misiune. Aici se ruga pentru oameni, în încuraja și le predica din Cuvântul lui Dumnezeu. Numită Bethel Healing Home, această lucrare se va face cunoscută printr-o revistă pe care Parham o va publica: Apostolic Faith. Încurajat de interesul multor credincioși sinceri, va deschide, în octombrie 1900, și o școală biblică: Bethel Bible College. Ei bine, în acest cadru, la cumpăna dintre secole (revelionul lui 1900), avea să aibă loc prima experiență consemnată a vorbirii în alte limbi, o lucrare ce continuă să se răspândească și azi.
Mișcarea Duhului continuă și în anii următori, până când – în 1906 – sub influența afro-americană a lui William Seymour, Parham îmbrățișează pe deplin această doctrină. Se avântă în slujire, predicând și influențând zeci de ucenici. Coleric de felul lui, se dovedește uneori prea agresiv în transmiterea mesajului și chiar în comportament. În ultimii ani ai vieții este acuzat de diferite abateri, unele cu implicații juridice, care încă mai fac obiectul de studiu al istoricilor.
Spre final a fost bolnav de mai multe ori, deși a avut perioade de revigorare. Reușește, în 1928, să călătorească în Israel, aceasta fiind cea mai mare dorință a vieții lui. S-a dovedit a fi un om activ și convins de ceea ce a făcut. Deși s-ar putea spune multe din punct de vedere dogmatic și poate chiar moral, Parham a jucat rolul unui reformator evanghelic, un slujitor care a crezut că relația cu Dumnezeu poate fi trăită la un înalt nivel.