La 3 august 2008 se stingea Aleksandr Soljenițîn, unul dintre cei mai mari luptători anticomuniști ai lumii. Romancier și istoric rus de mare calibru, Soljenițîn s-a născut la 11 decembrie 1918 într-o familie pioasă. Tatăl său – Isaac – a fost ofițer de artilerie decorat în Primul Război Mondial, însă a murit cu șase luni înainte de nașterea micuțului Aleksandr. De-a lungul copilăriei a avut parte de influența mătușii Irina, de la care a deprins pasiunea pentru literatură și pentru credință.
Sub presiunea doctrinei marxist-leniniste, tânărul Aleksandr s-a dovedit în primă fază extrem de labil. Încet-încet, ajunge să îmbrățișeze ideologia materialistă, ba chiar devine membru în organizațiile de tineret bolșevice. Între timp se „așterne” peste Europa cel de Al Doilea Război Mondial, iar în 1945 Soljenițîn merge pe front, fiind chiar decorat. Aici, luptând pentru propria țară, începe să înțeleagă dimensiunea malefică a boșevismului, în același an fiind arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin. Primește opt ani în închisoare şi în lagăre de muncă forţată, apoi încă trei ani în exil. În ultimii ani și-a schimbat în mod definitiv părerile despre marxism și a început să fie tot mai vehement în combaterea acestuia. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica şi a început să scrie.
Nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicată în 1962, îi aduce notorietatea. Continuă să scrie romane şi povestiri, care circulă însă în samizdat sau sunt publicate în Occident. În 1970 este distins cu Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm, de teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară. În 1973, la apariţia primului volum din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraţionar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. În același an, KGB-ul intră în posesia unei copii a Arhipeleagului, iar în urma interogatoriului, persoana la care se găsise manuscrisul (Elizaveta Voronyanskaya) se sinucide.
Pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare şi exilat. O nouă etapă se deschide în viața lui, pentru că în momentul expulzării era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Nu și-a jucat însă gloria, ci a preferat să rămână, modest, de partea adevărului. Bunăoară, în discursul său de la Londra (1983), la primirea Premiului Templeton (echivalentul Nobelului pentru progres în spiritualitate și religie), a identificat sursa răului din acest „nefericit secol XX” în faptul că „oamenii au uitat de Dumnezeu.”
Să mai amintim că, în decembrie 1974, într-o perioadă incertă pentru scriitor, Soljenițîn intră în posesia Premiului Nobel. Nu cutează a merge să și-l ridice de teamă că nu i se va mai permite reintrarea în țară. Un an mai târziu (1975), printr-un concurs de împrejurări, se stabileşte în Statele Unite, unde continuă să scrie. Locuia în statul Vermont unde, într-un cadru natural ce-i amintea de mult iubita Rusie, unde va continua să lucreze la Roata Roșie – o istorie a Revoluției Ruse. În această perioadă obișnuia să spună: „Am sentimentul că mă voi întoarce odată în Rusia. Și vedeți că sunt deja destul de bătrân.”
Lucrul acesta chiar s-a întâmplat în 1994 când, după căderea comunismului, îşi recapătă cetăţenia rusă. Se stabilește împreună cu familia la Moscova, unde continuă să înfiereze ororile comunismului și să scrie cu multă hărnicie. Într-un discurs festiv rostit în fața Dumei de Stat, Soljenițîn afirma: „Aceasta nu este democrație, ci oligarhie!” Puțini l-au aplaudat și, până la sfârșitul vieții, a continuat să fie o prezență incomodă în țara natală.
Interesant mi se pare ultimul interviu acordat (iulie 2007) când, întrebat de reporter ce înseamnă credința pentru el, scriitorul a răspuns: „Pentru mine credința este temelia și sprijinul vieții omului.” Iar la întreabarea: „Vă e frică de moarte?”, el a răspuns: „Nu îmi mai este frică. Simt că este un eveniment natural, dar în niciun caz ultimul din existența omului.”
O biografie tumultoasă și plină de învățăminte. Noile generații ar fi îmbogățite aflând asemenea detalii, ca noi toți. Trebuie să știm că mereu istoria ne-a furnizat suficiente modele pentru a nu ne simți singuri. Prin cuvânt și condei, Soljenițîn a știut să spună lucrurilor pe nume. Însă niciodată n-a făcut-o cu habotnicie, ba dimpotrivă. A știut să fie înțelept și jovial în același timp, întotdeauna onest cu el însuși, cu Dumnezeu și cu semenii.