Eudemonismul este o doctrină morală care consideră că scopul conduitei umane este fericirea. Din punct de vedere creștin, această doctrină îi este atribuită cu precădere lui Augustin. Nu a fost singurul care-a susținutul, dar în mod cert a fost printre primii. Mai mult, argumentele sale au fost grefate pe propria experiență de viață, mai ales pe cea a convertirii.
După cum știm, Augustin a căutat adevărul pentru că a simțit nevoia de a-l căuta și, privind în urmă, el a interpretat aceasta ca pe o căutare a lui Hristos și a înțelepciunii creștine. Specialiștii merg chiar mai departe spunând că, de fapt, Augustin a văzut în această căutare o atracție către frumusețea divină. Apoi, în scrierile sale confesive și dogmatice, el a universalisat această experiență, arătând că fiecare om care se întoarce cu inima spre Dumnezeu, care se leapădă de păcatele premeditate, va ajunge invariabil la o stare de fericire. În felul acesta, „introspecția sa psihologică i-a permis să dezvăluie dinamismul sufletului uman” – cum spune Friederick Charles Copleston.
Întoarsă pe toate părțile, doctrian eudemonistă are riscurile ei. A căuta un scop imediat pentru virtute trădează o gândire utilitară și dubioasă. Este ca și cum am urma poruncile Domnului din simplul motiv că vrem să ne simțim bine, să avem o stare de spirit mulțumitoare. Este un fel de obtuzitate metafizică, adică incapacitatea de-a privi dincolo de propria moralitate, spre zenitul prezenței și a naturii lui Dumnezeu. Și totuși, pe de altă parte, e logic să recunoaștem că, odată trăind în curăție, fericirea survine în mod automat în viața noastră. Faptul acesta nu anulează năzuința noastră de cer, dimpotrivă constituie o pregustare a acestuia. Nu dorim cu orice preț să fim fericiți, dar, făcând voia lui Dumnezeu în viața noastră, tocmai suntem.