Onișor, mândru, se oprea și ne recomanda ca pe niște domni mari, cărturari, prieteni lui de când e lumea. Și satul lua act. Am întrebat de școală: Apăi școală n-avem. S-a clădit jos, în comuna cea mare. Dar biserică? Biserică avem, dar lipsește preot, că nu ne ajung puterile să-l întreținem, lămuri el. Dar urcă o dată, de două ori pe an, cu rândul, câte un domn preot de jos și ne slujește slujba...
Replica de mai jos e „culeasă” din romanul autobiografic Trei ceasuri în iad, de Antonie Plămădeală. Publicat în anul 1970 și aflat acum la cea de-a patra ediție (Sophia, București, 2013), acest testament literar continuă să impresioneze și să educe. Clara, medic de profesie, este o logodnică îndoliat după ce-și îngropase logodnicul (pe Adam), iar doamna Adam este mama neconsolată a acestei...
Ajunarea este momentul în care, cu putere îndoită, încă o dată, trebuie să cugetăm asupra vieții și asupra noastră. Asupra vieții – așa cum a gândit-o Domnul pentru noi – și asupra noastră – ce am făcut noi cu această viață. În asta constă pocăința – în a măsura distanța dintre ceea ce a pus la cale Domnul și ceea ce am înfăptuit noi; dintre ceea ce ne-a fost hărăzit și ceea ce am împlinit sau nu...
Dar dacă această împărăție blajină, acest cerc deschis, aceste dealuri și păduri inundate de lumina soarelui, această laudă a culorilor, a frumuseții și a luminii, nu sunt altceva decât revelarea a ceea ce este dincolo de moarte: o fereastră spre eternitate?
(Alexander Schmemann)
Cînd eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Și asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existența timpului. Fiecare tic-tac era pentru mine ca o bătaie în porțile morții. Cînd mă culcam în pat și în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roților unui tren care mă duce spre moarte. Era...
Ai văzut biruință minunată? Ai văzut faptele mari ale Crucii? Să-ți spun și altceva mai minunat? Când ai să afli chipul biruinței, atunci ai să te minunezi și mai mult. Prin acelea prin care diavolul a biruit pe om, prin acelea l-a biruit și Hristos pe diavol. Ascultă cum! Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul și moartea. Fecioară a fost Eva – nu cunoscuse încă pe bărbat -, lemn a...
Omul care a ajuns bătrânețea trebuie să-și dea seama de aceasta. Îndeosebi bătrânul trebuie să ajungă la cunoștința rostului vârstei lui. Viața are un sens în toate ale sale, prin urmare și în ceea ce privește bătrânețea. (…) Bătrânul trebuie să-și primească cu elan ultimul său stadiu, și să-l facă rodnic. Bătrânețea e tocmai pregătirea pentru ultimul salt al vieții, bătrânețea deschide...
Dintre toate viețuitoarele, doar omul ia act de propria existență. Această stare de conștiență face diferența dintre el și celealte regnuri (animale sau vegetale). Coroană a creațiunii – după cum o afirmă teologia – omul este un mare semn de întrebare, o taină pentru sine însuși. Nu va fi niciodată mulțumit cu realitatea înconjurătoare. Mitea sa va privi mult mai departe și, pe măsură...
În prezența morții, toți oamenii sunt cuprinși de o anumită inspirație filozofică, fie ea și de mâna a treia. Nimeni nu pare să se gândeasă la moarte – și mai ales la moartea proprie – cu o perfectă naturalețe. În asta constă diferența majoră dintre moarte și naștere, care ridică cu mult mai puține probleme și nelinști, cu toate că, dacă ne gândim bine, ar trebui să ni se pară aproape la fel de...