Și seara are o taină. Ziua se sfârșește; omul se pregătește să intre în tăcerea somnului. Dimineața a fost plină de sentimentul forței reînnoite; seara, viața e ostenită și caută odihnă. De-a lungul ei răsună taina ultimului sfârșit, al morții. În timpul zilei nu o percepem de regulă, căci lăuntrul nostru e plin de imaginile vieții prezente, e încordat de dorințe și planuri pentru vremurile...
Între început și ajungerea-la-odihnă respiră, pe creasta zilei, o clipă minunată: miezul zilei. Acolo viața nu privește în viitor, căci nu se zorește. Declinul încă nu a început, așa că nu privește nici înapoi spre trecut. Ea stă, dar nu e ostenită, ci plină de întreaga forță a mersului. Se află în pur prezent. Iar privirea îi ajunge până departe și până în adânc. Cât de bogată e clipa amiezii...
Chipul dimineții strălucește mai puternic și mai senin decât toate ceasurile. El este începutul. Taina nașterii se reînnoiește în fiecare dimineață. Venim din somnul în care viața noastră a întinerit și simțim că: Trăim! Suntem! Această ființă nou trăită se preface în rugăciune. Se îndreaptă spre El, spre Cel de la care vine: „Doamne, tu m-ai creat; îți mulțumesc că îmi îngădui să fiu, să trăiesc...