Doctrina despre condamnarea veșnică este una dintre cele mai delicate. Ioan Gură de Aur o enumeră „printre cel mai serioase și impresionante adevăruri”. M. J. Scheeben descrie iadul ca pe „un mister adevărat, care în groznicia sa depășește atât cunoașterea rațiunii naturale, cât și bogăția de neexprimat a împărăției transfigurării.” Teilhard de Chardin se ruga astfel: „Dumnezeul meu, niciunul...
Doamne, vreau să cunosc adevărul. Recunosc că sunt stăpânit de dorințe ce pot să îmi întunece și să îmi denatureze abilitatea de a gândi chibzuit. Mi-ai promis că Duhul Tău cel Sfânt mă va călăuzi în tot adevărul. Mă rog pentru călăuzirea Lui chiar în acest moment. Nu vreau să greșesc în vreun fel. Nu doresc să fiu amăgit de alții sau de mine însumi. Numai Tu stăpnești adevărul absolut și vreau...
Domnul săvârșește pe cruce minunea aceasta, care-I arată, mai cu seamă, puterea Lui. A schimbat sufletul cel rău al tâlharului nu atunci când a înviat din morți, când a certat duhurile și marea, când a izgonit diavolii, ci acum, când era răstignit, pironit, ocărât, scuipat, batjocorit, tocmai ca să vezi și dintr-o parte și din alta puterea Lui: pe Cruce a zguduit și toată zidirea și a despicat...
Am crescut într-un mediu legalist. Absența podoabelor, baticul care acoperea în întregime părul și fustele/rochiile lungi erau lucruri absolut obișnuite. Învățătura și practica mergeau mână în mână, lăsând impresia că nu există nimic mai primejdios decât o verighetă, un batic necorspunzător sau, în afara bisericii, o femeie îmbrăcată în pantaloni. De cravată nici nu putea fi vorba, de mânecă...