Deși este deasupra timplui, Dumnezeu alege să lucreze în timp. Doar omul e conștient de sine însuși, inclusiv de trecerea lui prin timp. Sentimentul efemerității îl împărtășește orice muritor, chiar dacă nu-l exprimă poate niciodată. Tocmai din această cauză, în mod convențional, omul are nevoie să „spargă” timpul și să-l pulverizeze în unități egale și repetabile. Nimeni nu-și poate trăi viața deodată, ci o ia pe bucăți: câte o zi, apoi câte o săptămână, când se adună vreo patru săptămâni îi spune lună, iar când se adună douăsprezece luni, numește întregul interval an.
Întreaga poveste a timpului și împărțirii lui ne-a fost sugerată însă de Dumnezeu. Să luăm câteva argumente. În actul creației, Dumnezeu a „legat” șase zile una de alta, iar după fiecare se autoevalua. Încă de la început El și-a imprimat acest ritm zilnic, augumentând mereu la ceea ce făcuse cu o zi înainte. Prin consfințirea celei de-a șaptea zile, ziua de odihnă, Domnul sugerează o nouă unitate de timp: cea a săptămânii. Indiferent de unde începem numărătoare (evreiește sau creștinește), raportul de 6 plus 1 este de la sine înțeles. Zilele nu se scurg la infinit, ci sunt întrerupte de ziua de odihnă. Cadența săptămânală oferă omului un moment de respiro, de contemplație și repliere. Cum ar arăta viața noastră dacă sâmbăta s-ar lega direct de luni?! Ce tragedie fizică, emoțională și spirituală am trăi fără duminici relaxante și entuziaste?! Dumnica devine, încă din Faptele Apostolilor, un timp al comuniunii (Cina Domnului), al proclamării (predicile) și al popasului sufletesc (părtășia).
Dar nici săptămânile n-au fost sortite unei cursivități monotone. Când se adună vreo câteva (de obicei patru), ele alcătuiesc o nouă entitate temporală: luna. În Vechiul Testament lunile erau importante din punct de vedere agricol, dar și din punct de vedere ritualic. Sărbătorile evreilor erau bine fixate în date ale lunii, ca și stagiile de pregătire a acestora. Din punct de vedere laic, luna oferă o perioadă suficientă pentru balanța contabilă, pentru facturarea serviciilor și încasarea datoriilor față de bănci. Pentru omul modern, luna reprezintă o unitate de timp indispensabilă care aduce bucurii (salariul), dar și strângere de inimă (facturi, datorii etc.).
Legate unele de altele, precum un lanț cu douăsprezece verigi, lunile dau naștere anului. Una singură nu înseamnă mare lucru, dar mai multe pot naște cea mai lungă unitate convențională de timp. Triumfător peste mai bine de 300 de zile, peste mai bine de 50 de săptămâni, anul este mai impozant decât am crede. Când unul se învechește și altul nou îi ia locul, oamenii se adună laolaltă, bântuiți de nostalgii și speranțe. Deapănă amintiri despre cum a fost și fac planuri despre cum va fi. Într-un cuvânt, marchează această trecere printr-o noapte a nopților, fiecare cum știe el că-i mai bine. Contabilicește, bilanțul anual încheie fiecare activitate economică, iar statisticile sunt mai vii ca niciodată. Creștinul privește în urmă și-și vede minusurile, dar și providența lui Dumnezeu care nu l-a uitat de-a lungul întregului an. Sfârșitul este însă un nou început. Zilele, săptămânile și lunile unui an s-au epuizat, tocmai pentru a reîncepe numărătoarea. Se va relua același mecanism, dar cu semnificații diferite și la vârste mereu mai înaintate.
Acum, când ne apropiem de finele lui 2014, am face bine să fim mai înțelepți. Sper să fi învățat să ne facem mici analize zilnice. Sper că am învățat că o retrospectivă săptămânală nu strică la nimeni, ci dimpotrivă ajută și energizează. Sper, de asemenea, că n-am lăsat lunile să treacă pur și simplu, ci am avut fertile căderi pe gânduri de vreo unsprezece ori până acum. Dacă toate acestea s-au întâmplat, atunci suntem pregătiți pentru bilanțul anual. Pentru că – vorba lui Platon – o viață necercetată (neexaminată) nu merită trăită! Purtători de păcat adamic, înclinați mereu spre rău, avem nevoie de o permanentă introspecție. Succes vă doresc!