Vicent van Gogh, predicatorul (1)

V

Născut într-un neam de predicatori și păstori protestanți, Vicent van Gogh a fos parcă excepția. Deși a încercat să calce pe urmele înaintașilor – devenind predicator – , Gogh a sfârșit prin a fi pictor. Și nu orice pictor; chiar reprezentantul de seamă al expresionismului.

Ca și fiu de pastor, Vicent a nutrit încă din fragedă copilărie visul amvonului. Este o parte mai puțin comentată a biografiei lui. Nu prea mult lume știe despre aceste preocupări, chiar pasiuni. Pentru o scurtă perioadă de timp, Van Gogh devine predicator într-o zonă minieră din sudul Belgiei (lângă granița cu Franța). Aici trăiește cele mai mari satisfacții predicatoriale, iar toate acestea sunt redate fretelui său Theo. Grație editurii Art, avem în românește această corespondență (doar din partea lui Vicent), într-un volum intitulat, sugestiv, Dragă Theo (2008).

Fragmentul de mai jos este într-un fel un preludiu la cele ce vor urma (săptămânal, îmi propun). El are menirea de a ne familiariza cu precupările și năzuințele adânci ale lui Van Gogh. Prea adesea vedem în el doar pictorul de succes și trecem cu nebăgare de seamă pe lângă zbaterile lui religioase. Crescut în spiritul creștin, cu lecturi teologice solide, tânărul Vicent avea aspirații spirituale înalte. O permanentă tânjire după îmbogățirea în Dumnezeu, un dor de nestins după tot ce este pur și veritabil; iată esența pasajului ce vi-l ofer.

Dragă Theo,

Sentimentul, chiar un semntiment pur, delicat, pentru frumusețile naturii, nu este același lucru cu sentimentul religios, deși cred că între acestea există un fel de înțelegere. Sentimentul naturii îl avem în noi aproape cu toții, unii mai mult, alții mai puțin. Mai rari sunt cei care simt că Dumnezeu e spirit, iar cei care-L adoră trebuie să-l adore în spirit și în adevăr. Părinții noștri fac parte din acest mic număr de oameni…

Să ne rugăm și noi, ca să devenim bogați în Dumnezeu. (…) În ceea ce privește partea noastră în această viață, să cerem să devenim săraci în împărăția lui Dumnezeu, slujitori ai Celui Preaînalt. Căci încă nu suntem. Să cerem ca ochiul sufletlui nostru să devină simplu; atunci vom fi întru totul simpli, cu desăvârșire simpli… (Paris, 17 septembrie 1875)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.