Citesc de ceva timp Vincent van Gogh de Pierre Leprohon (Rao, București, 2009). Este, cred, una dintre cele mai bune biografii ce s-au scris pe subiect. Leprohon este sensibil, profund și pitoresc în descriere. Mai mult, are capacitatea de a privi totul – chiar și un minuscul gest – în contextul întregii existențe. Caută să-l interpreteze pe Van Gogh în complexitatea personalității sale și să-l înțeleagă. Se arată încă de la început extrem de prietenos cu personajul și nu renunță niciodată la această atitudine.
Iată un pasaj de sinteză din carte:
În istoria picturii nu există alt caz asemănător. Vincent van Gogh nu e pictor. Chiar dacă încă din prima sa tinerețe a fost atras de artă și încă din copilărie a dovedit o evidentă înclinație pentru desen, nu are deloc ușurință în pictură. Și nu o va avea niciodată. Opera sa va fi rezultatul unui efort voluntar, tenace, istorivotr, care n-a fost niciodată recompensată nici cu cea mai neînsemnată încurajare, oscilând mereu între certitudinile instinctului său și dificultatea de a se face înțeles.
Se vede în primele încercări cât de neascultător era creionul între degetele sale. Desenul e stângaci; când voința îi va fi dat acea vigoare care îl face admirabil, arta lui va rămâne ca o mărturie a conflictului dintre pictor și obiectul său.
Nu-i va fi îngăduită nici o clipă de răgaz. Și pentru că nu izbutește niciodată să-și exprime gândirea într-un mod total, va relua neîncetat aceleași teme. Dar arta sa îi va hrăni, îi va forma geniul exact așa cum țăranul se hrănește din grâul pe care îl recoltează. Pentru Vincent pictura este mai necesară decât pâinea; ea va deveni unica rațiune a vieții sale, și chiar mai mult, s-ar zice, însăși substanța vieții. (p. 92-93)