Ce repede se mișcă lucrurile! Un scriitor italian – Paolo Giordano – a și publicat o carte despre COVID-19. După cum mărturisește, a făcut primele însemnări când virusul era departe, în China, și apoi a continuat să scrie pe măsură ce Italia se afunda tot mai mult în drama despre care știm cu toții. Vomul a apărut și în românește sub titlul În vremea contaminării, în traducerea Anamariei Gebăilă, la editura Polorom (Iași).
Vă ofer mai jos câteva dintre reflecțiile lui pe care le consider pertinente. Autorul – doctor în fizică la bază – face compoarații neașteptate cu științele exacte în general și cu matematica în special. Este lucid și profund, lăsându-ne impresia că ne scrie o epistolă în care ne informează și ne previne. Lectură plăcută!
Înainte de a fi nişte crize medicale, epidemiile sunt crize matematice. Căci matematica nu este, de fapt, ştiinţa numerelor, ci este ştiinţa relaţiilor: descrie legături şi schimburi între diferite entităţi, încercând să uite din ce sunt alcătuite acele entităţi, abstractizându-le cu ajutorul literelor, funcţiilor, vectorilor, punctelor şi suprafeţelor. Epidemia este o infecţie a reţelei noastre de legături.
(…)
Nu mi-e teamă că mă voi îmbolnăvi. Atunci de ce mi-e teamă? De tot ceea ce contaminarea ar putea schimba. Mi-e teamă ca nu cumva să descopăr că eşafodajul civilizaţiei pe care o ştiu e asemenea unui castel din cărţi de joc. Mi-e teamă că totul se va nărui, dar mi-e teamă şi de situaţia contrară: că spaima va trece degeaba, fără să lase în urmă vreo schimbare.
(…)
Deşi nu avem anticorpi împotriva Cov-2, avem împotriva a tot ceea ce ne nedumereşte. Vrem să ştim mereu data de început şi termenul-limită pentru orice. Suntem obişnuiţi ca noi să îi impunem naturii ritmul nostru, nu invers. Prin urmare, pretind ca epidemia să se sfârşească într-o săptămână, ca normalitatea să se reinstaureze! Pretind sperând.
Însă, în vremea contaminării, trebuie să ştim la ce anume suntem îndreptăţiţi să sperăm. Căci nu e deloc sigur că, dacă sperăm în mai bine, asta înseamnă că dorinţa noastră este justificată. Dacă ne aşteptăm la ceva imposibil sau chiar la ceva foarte puţin probabil, vom fi dezamăgiţi în repetate rânduri. Într-o asemenea criză, cusurul gândirii magice nu este neapărat falsitatea, cât faptul că ne conduce drept spre panică.(…)
Cov-2 are de partea sa norocul începătorului. Ne-a prins nepregătiţi şi lipsiţi de experienţă, fără anticorpi şi fără vaccinuri. E o noutate absolută pentru noi. Transpusă în modelul epidemiologic SIR, această noutate înseamnă că toţi suntem Susceptibili.
De aceea va trebui să rezistăm cât timp va fi nevoie. Singurul vaccin pe care-l avem la dispoziţie este un soi de prudenţă cam antipatică.(…)
Epidemia ne-a afectat deja relaţiile. Şi a adus cu sine multă singurătate. Singurătatea celor care sunt internaţi la terapie intensivă şi comunică printr-un geam cu ceilalţi, dar şi un alt fel de singurătate, cea a buzelor strânse dincolo de măştile de protecţie, a privirilor bănuitoare, a obligaţiei de a rămâne în casă. În vremea contaminării, toţi suntem liberi şi, totodată, arestaţi la domiciliu.
(…)
Epidemia ne face să ne vedem drept membri ai unei comunităţi. Ne obligă la un efort de imaginaţie pe care, în mod normal, nu suntem obişnuiţi să-l facem, anume să ne considerăm inextricabil legaţi de ceilalţi şi să ţinem cont şi de ei atunci când luăm hotărâri care ne privesc. În vremea epidemiei, suntem un singur organism. În vremea epidemiei, redevenim o comunitate.
(…)
Aşadar, în vremea contaminării, ceea ce facem sau nu facem noi nu ne mai priveşte exclusiv. N-aş vrea să uit asta nici după încheierea crizei.
(…)
Lumea rămâne un loc încântător de sălbatic. Credem că am explorat-o în întregime, dar există universuri microbiene despre care nu ştim nimic, interacţiuni între specii pe care nici măcar nu ni le-am imaginat.
Agresiunea noastră faţă de mediul înconjurător creşte probabilităţile contactului cu aceşti agenţi patogeni noi, care până nu demult stăteau liniştiţi în nişele lor naturale.(…)
Epidemia este o invitaţie la reflecţie. Vremea carantinei este o perioadă propice pentru aceasta. La ce să reflectăm? La faptul că nu facem parte doar din comunitatea umană. Suntem specia cea mai cotropitoare a unui ecosistem fragil şi superb.
(…)
În vremea contaminării, ştiinţa ne-a dezamăgit. Aveam nevoie de certitudini, dar ni s-au oferit opinii. Am uitat că întotdeauna a fost astfel şi că, în ştiinţă, îndoiala e şi mai sfântă decât adevărul. Acum nu ne mai pasă de asta. Ne uităm la experţii care se ceartă, cum fac copiii care îi văd pe părinţi certându-se: de jos în sus. Apoi începem să ne certăm între noi.