Duminica Tomii – cum este numită în mod popular – străjuiește, alături de Duminica Floriilor, marea sărbătoare a Învierii. De asemenea, această duminică ritmează timpul celor 40 de zile dintre Înviere și Înălțare. E un timp al harului, al revelației, al manifestării glorioase. Hristosul cel Viu se arată în diferite locuri și în diferite ipostaze, pentru ca ucenicii Lui să creadă din nou. Și nu doar din nou. Ci, dacă se poate spune, să creadă mai bine, mai plenar.
Toma însă nu e necredincios. O etichetă nedreaptă i s-a pus pe piept de-a lungul secolelor, un supranume născut dintr-o exegeză deficitară. Când i se înfățișează Domnul și-l invită să pună degetul în rănile Lui, abia atunci El îi cere să nu fie necredincios, ci credincios. Așadar, Mântuitorul nu se aștepta la o credință apriorică din partea lui Toma. El, precum ceilalți ucenici, avea nevoie de evidența fizică a învierii, de o confirmare bazată pe simțuri. În limbajul paulin, și el avea nevoie să meargă prin vedere mai mult decât prin credință. Pentru că, nu-i așa, credința presupune absența totală a evidențelor?!
1. Toma nu revendică decât o uzanță a arătărilor lui Hristos.
El chiar nu cere ceva deosebit, ceva în plus. Numai nouă ni se pare așa, datorită particularității experienței sale. În fond, demersul lui Toma e logic și de bun simț: așa cum li s-a arătat lor, să i se arate și lui. Nu e o pretenție, cum s-ar putea crede în mod superficial, ci e dorința legitimă unui ucenic frământat. După toate cele întâmplate, acum când pericolul plana asupra micului grup, când zvonurile biciuau mințile lor extenuate, nevoia de evidență este imperativă.
2. Toma nu se dă înapoi din fața agonizantei așteptări.
Faptul că nu crede prin experiența celorlalți, face din Toma un temerar al adevăratei spiritualități. El se angajează, implicit, într-o așteptare dură și care cere prețul ei. Potrivit relatării evanghelice, Toma așteaptă încă o săptămână; iar acest decalaj costă. Acele zile intermediare, le-am putea numi, sunt trăite de ucenicul întârziat cu sufletul la gură. Are mărturia (ucenicilor), dar nu are dovada (lui Hristos). Deja posedă ceva și totuși el vrea totul. Nu alesese drumul ușor, manipulativ și colectiv, ci pe cel greu. El dorește pur și simplu confruntarea, acea întâlnire cu evidența deplină și uluitoare.
3. Toma nu se reține în a-și mărturisi propria mărturie.
Față în față cu Isus, trăind cel mai perplex moment al vieții lui, Toma exclamă: Domnul meu și Dumnezeul meu! Sunt cuvinte simple, dar grele de emoție. Ele invocă divinitatea lui Hristos dar, în egală măsură, autenticitatea unei relații. Acum Isus nu mai este al lor, ci al lui. Transferul de pe dimensiunea colectivă pe cea personală este uimitor. Îmi imaginez că ceilați ucenici zâmbeau. Se bucurau în taina inimii văzându-și confratele convertit și plin de entuziasm. Pentru că, aceasta e urmarea logică a oricărei întâlniri cu Hristos: entuziasmul.
În zi de sărbătoare, să reiterăm în viețile noastre bucuria lui Toma. Mai cu seamă că noi, cei care nu vedem, putem crede mai înalt. Noi suntem cei binecuvântați, cum îi va spune Isus evidențialistului Toma. Cei care nu văd, aceia au șansa unei credințe exemplare. Să credem, așadar!