Creștinătatea ortodoxă îl prăznuiește pe Ilie Tișbitul. Profet vechitestamental de mare forță, figură emblematică în iudaism, Ilie revine în diferite moduri și în Noul Testament. Citat de Isus și apostoli, el își dobândește un loc de cinste în mentalul primilor creștini. Dacă mai adăugăm și apariția sa uluitoare (alături de Moise) la Schimbarea la Față a lui Isus, atunci poziția lui devine foarte clară. Istoria milenară a creștinismului îl receptează elogiativ, îl transformă într-o pildă de urmat și-l propune ca și model aplicat de slujire.
Anul acesta, nu știu de ce, înclin să-l privesc pe Ilie drept un mare călător. Mesajele sale profetice, minunile săvârșite prin el, toate acestea imprimă vieții lui Ilie o mișcare continuă din punct de vedere fizic. Neobosit când e vorba să se pună slujba înaltei chemări, profetul nu pregetă să taie ținutul lui Israel în lung și-n lat. Până și celebra fugă de Izabela aș pune-o în același registru.
Dacă ar fi putut să-și aleagă vremea de slujire, aceasta n-ar fi fost domnia lui Ahab. Și totuși, niciodată Dumnezeu nu te întreabă unde și când. În ceea ce privește chemarea, lucrurile se decid mult deasupra prezumțiilor noastre omenești. Și iată cum – ilustru, am putea spune – celui mai rău dintre împărați i se alătură cel mai bun profet al antichității iudaice. Pentru că anunță seceta ca pedeaspsă divină, este pus pe drumuri până la Sarepta. Aici găzduiește la o văduvă unde Dumnezeu săvârșește o adevărată minune, iar de acolo pornește spre marea confruntare cu profeții lui Baal. După o biruință de proporții, mânia Izabelei se dezlănțuie instantaneu. Din nou pe drumuri, din nou epuizat și abătut. Fiecare oprire a profetului pare pregătirea pentru un nou itinerar, o ocazie în care se odihnește pentru ceea ce-l așteaptă.
Își alege și un ucenic în persoana lui Elisei. Într-o călătorie îl găsește, într-o călătorie îl cheamă. Felul în care ucenicul i se atașează intră în același cadru. Elisei devine însoțitorul lui Ilie, iar la sfârșit își va căuta maestru cu aceeași febrilitate a drumului. Până și urcarea sa la cer se face sub aceeași paradigmă. Profetul tocmai pleca din Ghilgal împreună cu Elisei când Dumnezeu decide să-l ridice într-un vârtej de vânt. Totuși, călătoria ca și mod de viață a lui Ilie nu este o boemie. Se deplasează dintr-un loc în altul doar pentru a fi la îndemâna unui Dumnezeu care are nevoie de el. Face totul într-o urgență remarcabilă, mereu atent la detalii care țin de persoana și caracterul lui Dumnezeu. Se minimalizează până la camuflare, pentru a face loc slavei divine să se manifeste. Și mai este ceva: călătorind, Ilie a fost un semn al normalității așa cum o înțelegea Dumnezeu. Într-o națiune adâncită în idolatrie, profetul oferea o necesară lecție de autenticitate spirituală.