Fotografia alăturată a reușit să surprindă fața hidoasă a omului. E plăcerea de-a provoca suferință, de-ați hrăni orgoliul prin reprimarea semenului. După cum s-a dovedit deja științific, omul este capabil de atrocități de care fiarele n-ar fi în stare niciodată. Avem aici un evreu umilit într-un ghetou din Lodz, o localitate din Polonia. Datarea exactă nu se știe, dar istoricii o plasează undeva în intervalul 1941-1943.
Să remarcăm dimensiunea publică a maltratării. În intimitatea celulei sau în străfundurile pământului spectacolul n-ar fi fost complet. Era nevoie de spectatori, de zgomotul râsetelor și al ovațiilor. În fond, e o lume răsturnată care face din violență un mod de afirmare și care strivește sub cizmă ultimul dram de demnitate a celuilalt.
Aici deja avem un alt registru. Observați cum un copil evreu este obligat de naziști să scrie pe perete cuvântul EVREU. Scena s-a petrecut la Viena în anul 1938, undeva în zona centrală a orașului. Teroarea nu este rezervată doar părinților, oameni în toată firea care au asumat-o într-un fel anume, ci se răsfrânge și asupra minorilor. Te poți întreba oare ce-a fost în sufletul acestui tinerel când a scris acele litere… Oare câtă indignare n-a clocotit în inima lui știind că ceea ce scrie este, de fapt, un delict ce poate duce la moarte?! Ce amprente și-au pus asemenea momente pe mintea încă fragedă a unui copil care avea doar o singură vină: că s-a născut evreu.
Într-o lume în care copiii sunt idolatrizați, acum când privim la noua generație ca la cea mai deșteaptă din istorie, ne vine greu a crede că undeva, cândva, așa ceva a fost posibil. Și când ne gândim că lucrul acesta nu s-a întâmplat în păgânismul antic, ci relativ recent, parcă un fior ne strabate corpul întreg.
Nu era doar umilință! Lucrurile au mers mult mai departe. Iată o fotografie terifiantă ce datează din anul 1941, în care joaca de-a câinele și pisica se transformă în decimare în toată regula. Evreii sunt împușcați din spate pe malul de pământ, iar apoi se îngroapă… singuri. Rostogolindu-se în acea groapă comună, ei îndură astfel supliciul suprem. Când se ajungea la acest ultim capitol, deja deținuții erau aduși la capătul puterilor. Foamea, frigul și epuizarea îi transformaseră deja în niște stafii umblătoare, mai mult umbre decât oameni. Moartea prin împușcare părea o soluție salvatoare, o șansă ireversibilă de-a scăpa din menghina terorii.
Așa arăta, atunci, intrarea de la Auschwitz. Sinistră și respingătoare, ar putea povesti multe… de-ar fi însuflețită. Pe aici mai mulți au intrat decât au ieșit… pentru că așa era planul. Teroarea înseamnă împuținare, nu înmulțire. Înseamnă anihilare, nicidecum reabilitare.
Alături de alte fotografii-document, aceasta trebuie să rămână ca o precauție pentru restul istoriei. Niciodată nu trebuie să se mai întâmple așa ceva. Niciun popor nu are dreptul la o asemenea semeție, nicio motivație nu poate fi rezonabilă pentru asemenea atrocități. Fie-ne toate acestea întru învățătură și înțelepciune!