Teologia nu s-a dezvoltat niciodată în spații pe care le-am putea califica drept pașnice. Dimpotrivă, marile perioade cu care se mândrește, de exemplu epoca de aur a patristicii (secolele IV-V) sau apogeul scolasticii (secolul XIII), sunt perioade de transformare și de criză. La fel e și astăzi, deși lumea pare foarte săracă în ce privește problema sensului. Printre caracteristicile civilizației noastre, putem menționa mai întâi dezvoltarea incontrolabilă a unui anumit nivel al cunoașterii în care realul este tot mai penetrabil, exploatabil, științific coerent, destinat intercomunicării infinite; apoi, o practică economică întemeiată pe binomul producție-consum; în fine, munca ce face într-un fel anume fel legătura între această dezvoltare științifică și tehnică nedefinită și practica economică. Fără îndoială, tocmai în acest din urmă aspect se face mai mult simțită profunda criză actuală: căutarea unei noi economii a muncii omului implică treptat o repunere în cauză destul de completă a civilizației. Incertitudinile contemporane în materie de instrucție și educație pun în relief urgența acestor chestiuni: ce om trebuie să formăm și cu ce mijloace? De altfel, permanența războiului care nu încetează să reapară în diferite puncte ale globului dă impresia unui eșec pe care trebuie să-l înțelegem, dar îmotriva căruia trebuie să și luptăm.
În acest context, azi ca și altădată, e greu pentru fiecare dintre noi să găsim un sens existenței noastre și, de aceea, ca un fel de antidot la o eficacitate deopotrivă grăbită și iluzorie, omul de azi regăsește în mod straniu aceleași medieri păgâne ca și strămoșii săi neliniștiți din perioadele mai puțin dezvoltate: new age-ul, înțelepciuni îndepărtate, „cultul îngerilor”, cum spunea Sfântul Pavel. Omul de azi se întoarce spre trecut, spre miticul „era odată”, sau preferă regrupările limitate, triburile sau sectele, mai pe măsura omului. Toate acestea nu împiedică, la un alt nivel, o permanență în spațiile științei și progresului, chiar dacă astăzi se știe că, dacă nu sunt orientate, descoperirile științifice sunt într-un anumit fel „disperate”.
În acest context, dacă teologia mai are un rol și azi, e pentru a propune o nouă orientare și un sens în lumea prezentă.
(Din O istorie teologică a Bisericii,
de Ghislain Lafont,
Deisis, Sibiu, 2003, p. 396 și urm.)