Puține perioade din istoria gândirii creștine a fost mai creativă precum scolasticismul. Vreme de două secole (XII și XIII) s-au născut personalități și sisteme de mare ingeniozitate teologică. Dintre aceștia, istoricii recunosc două figuri cu adevărat paradigmatice în pseroana lui Bonaventura și Toma de Aquino.
Născut în jurul anului 1221 în regiunea Toscana, Bonaventura a fost un copil tare bolnăvicios. Se spune că a fost în pragul morții când, grație rugăciunii lui Francisc din Assisi a fost vindecat. Tot Francisc, se mai spune, i-ar fi pus numele acesta. După ce devine teolog, filozof și cardinal, Bonaventura își sfârșește viața în Lyon (Franța) în 1274. A lăsat în urmă o întreagă operă teologică, dar și un model creștin demn de consideratie.
Bonaventura promova o spiritualitate concretă legată de tema cunoașterii hrănită din crucea lui Hristos. De aici iese în eviență un dat evanghelic care n-a apărut niciodată cu atâta urgență. Pe de altă parte, sistemul acesta era destul de neputincios în a recunoaște pozitiv și critic o medernitate a cărei mișcare nu se va opri.
Născut în jurul anului 1225 la castelul Roccasecca (aproape de Napoli), Toma provenea din marea casă feudală Aquino. După ce face studii universitare devine călugăr dominican, spre marea dezamăgire a familiei care și-l dorea benedictin. După o activitate impresionantă în domeniul teologic și filozofic, a fost convocat să participe la o întrunire de reconciliere între Biserica Orientală și cea Occidentală. Pornește la drum slăbit, iar o rană căpătată accidental la cap îl obligă să se oprească la castelul nepoatei sale din Fossanova. După câteva săptămâni a fost trasportat la o mănăstire învecinată unde a murit la 7 martie 1274.
Toma de Aquino promova o teologie ca știință reușind să articuleze nivelurile unui umanism reflexiv în lumina unei credinței teologice care le transcede. Această teologie pune o rațiune mai stăpână pe ea însăși în slujba unui intellectus fidei de o profunzime înnoită.
Bonavertura sau teologia ca itinerar
După cum putem intui, ne aflăm în zona spiritualității concrete. Este vorba de mentalitatea dominată de excesus, care determină în cele din urmă drumul mistic. Acest tip de teologie, concretizată în spiritualitatea franciscană, conține două elemente majore: (1) Experiența Hristosului răstignit. Este vorba de atracția spre patima lui Hristos dezvoltată în secolele precedente. Putem întrezări aici o incipientă teologie a crucii, atât de exploatată în Reforma lui Martin Luther. (2) Iubirea ca exces. Aici se merge pe linia a ceea ce elaborase Richard de Saint-Victor în tratatul De trinitate. Excesul nu trebuie înțeles aici în conotația sa negativă (ca necumpătare), ci ca acea iubire nebună. Compasiunea pentru Hristosul în suferință este deopotrivă semnul și suportul acestei iubiri.
Cu aceste două puncte-forță, teologia franciscană (sau mai bine spus contemplația franciscană) atinge un caracter intrinsec și explicit hristic. Avem aici de-a face cu excesul iubirii și al suferinței ca și dimensiuni ale cunoașterii teologice (G. Lafont).
Un detaliu mai aparte a itinerariului teologic avea să ofere Albert cel Mare. Itinerarul său este în mod clar mai intelectual, definit de perspectiva fluxului și a întoarcerii. Astfel, omul este văzut ca și fluxul abundenței divine, dar nu poate deveni chipul lui dumnezeu decât prin întoarcerea spre Model.
Toma sau teologia ca știință
Mergând pe urmele lui Augustin și Dionisie, Toma de Aquino vede teologie o adevărată și supremă știință. Să ne înțelegem bine, în cazul acesta știință înseamnă ordine. Modificând din temelii perspectiva emanției (sau fluxului, după Albert) și întoarcerii – concepte profund neoplatonice – marșând pe treptele cunoașterii. Întreg sistemul tomist constă în a recunoaște fiecare nivel al realității (în consistența sa de natură și acțiune), iar apoi de a te minuna de el într-o perspectivă a creației. Apoi, prin simbioza diferitelor niveluri, cunoașterea teologică a lumii și a omului să regăsească într-un anume fel cunoașterea creatoare a lui Dumnezeu. (G. Lafont)
Teologiei îi revine sarcina – în paradigma tomistă – de a trece dincolo de conținutul ei strict soteriologic. Ea nu trebuie să-L explice pe Hristos doar ca Mântuitor ci, în egală măsură, ca Cel în Care e recapitulată întreaga creație. O viziune plenară, așadar, cu baze epistemologice solide – iată sistemul teologic tomist. Reflecția și analiza sunt principalele instrumente, iar rigoarea și acuratețea principalele rezultate.
Acum, în fața acestor două paradigme teologice trebuie făcute câteva observații. Prima, este legată de tendința dihotomică. Și atunci, ca și acum, prea mulți au văzut în aceste două tipuri de abordare două lucruri diamentral opuse. Unii au mers până la un antagonism feroce, cultivând un soi de partizanism. A doua este dată de contopirea celor două teorii. Atât de tare le amestecă unii încât nu mai ști care cu care. Poate că nu ar fi o problemă în sine, dar pentru consecvența istorico-dogmatică ar trebui păstrate categoriile. A treia și – cred eu – cea recomandată este viziunea complementară. Itinerarul și știința nu se exclud în demersul teologic. Ba dimpotrivă se completează reciproc. A merge doar pe o singură variantă înseamnă a vâsli cu o singură vâslă. O întoarcere nesfârșită în cerc este rezultatul unei gândiri unilaterale. Când însă sunt lăsate să lucreze împreună, cred că dau rezultate.
Visez la o teologie care să aibă devoțiunea itinerarului și rigoarea științei. Visez la un sistem teologic deopotrivă profund și simplu; la o articulare dogmatică lipsită de confesionalism. Și mai visez la ceva: la o smerenie deplin creștinească în dezbaterile teologice; la o reverență sfântă în fața lui Dumnezeu și în fața a tot ce se poate spune despre El.