Principala patologie culturală căreia îi facem față după anii ´90, este lipsa de măsură. Un extremism structural ne îmbie să demolăm cu ușurința cu care ridicăm în slăvi. Popor vechi – ne revendicăm de la acei geto-daci cărora nu le cunoaștem nici limba, nici istoria sau instituțiile – , avem simultan statutul unei națiuni politicește tinere care s-a unit de curând și nu a consumat nici pe jumătate datele modernității. În ultimul deceniu primează însă comportamentele iconoclaste. E greu să adopți poze senile, de nobil bimilenar, când literatura ta cultă nu depășește douăsute de ani. E mult mai comod să faci proba unui neastâmpăr obraznic, masochist și nepăsător, asumându-ți prospețimea unei barbarii perene: nu prea ai cu ce te lăuda, însă promiți amenințător. Suntem un fel de americani, pionieri ai unei preerii virtuale, agitați, insolenți… Un fel, spun, pentru că nu avem nici fundamentalismul protestant, libertar și progresist, nici pofta de legitimitate a proscrisului sau a exilatului.
(Teodor Baconsky, Ispita binelui,
Anastasia, București, 1999, p. 227)