Stefan Zweig: sfârșit de secol XIX

Stefan Zweig (1881-1942) se apropia de 30 de ani când secolul XIX devenea istorie. Era tânăr, viguros, avid de cunoaștere. Membru al unei categorii privegiate – aristocrația vieneză – Zweig este unul dintre cei mai fini martori ai acestei perioade. În autobiografia sa intitulată Lumea de ieri (Univers, București, 1998), autorul descrie un crâmpei din această lume.

Prin citatul următor intenționez să deschid seria Zweig oarecum. După cum se va vedea, acest autor înseamnă mult pentru mine. I-am citit aproape toată opera. Biografiile sale romanțate (deopotrivă masculine și feminine), romanele sale psihologice, precum și nuvelele sale abisale – iată o pagină importantă din literatura universală. Fără Zweig am fi mai săraci, mai neștiutori.

Mă grăbesc să vă ofer câteva spicuiri din volumul amintit. Fragmentele se referă la sfârșitul de secol XIX, într-o prezentare ușor idilică:

Când mă gândesc la o caracterizare succintă pentru anii dinaintea primului război mondial, ani în care am devenit matur, mise părea că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei… Fiecare știa ce are și ce i se cuvine, ce este permis și ce nu. Toate își aveau o normă, o măsură și o pondere precisă. (…)

Această siguranță a zilei de mâine era ținta spre care se-ndrepta râvna cea mai fierbinte a milioane de oameni, idealuul de viață al tuturor… Numai cei care se simțeau la adăpot de surprizele viitorului puteau să se bucure, cu suflul senin, de prezent. (…)

Astăzi, când marea furtună a spulberat-o de mult, știm pentru totdeauna că acea lume a statorniciei a fost un castel din același material ca și visele. Și totuși părinții mei au locuit într-însa ca într-o casă de piatră. Experiența lor caldă și tihnită n-a fost niciodată tulburată nici de vreo furtună și nici măcar de vreo undă de aer rece.