Nu vi se face câteodată, iarna, celor ce aveți calorifer, dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie și să trosnească în vâlvătăi dionisiace?
Toate simțurile, îmbătate, se împărtășesc din viața arzătoare ce dănțuie pe vatra deschisă. Auzul aromește în cântecul buștenilor. Ochii se iluminează de fantasticul joc de salamandre al flăcărilor în rochii de mătase aprinsă. Pielea se îndulcește molcom la mângâierile dogoarei. Și o aromă de molid amestecată cu puțin iz de fum îți bucură mirosul, aducând-i aminte, ca și gustului, despre bunătăți demult apuse: păstrăvi afumați, brânză în scoarță de copac și altele.
Când mi se urăște cu căldura de cuptor de uscat prune a caloriferului, dau depeșă unui prieten, silvicultor, și, fără să mai aștept răspuns, iau trenul și urc defileul Oltului. La o haltă unde se ițesc oameni în alb și negru, mă așteaptă sania sau nadișanca, după împrejurări. Și chiar în aceeași seară mă prigoresc la o vatră uriașă, răsturnat în jilțul cu dulamă de urs azvârlită pe spătar.
Și din nou mă copleșește imaginea din copilărie, când soba albă, zveltă, cu aripi lăuntrice de văpaie, gura de pară și picioare de stâlpi fierbinți, îmi părea îngerul ocrotitor al casei, vărsând binecuvântările căldurii cerești peste noi…
Prietenul, după ce-și orânduiește treburile pe afară și împarte porunci pentru a doua zi, intră, noptatec, mirositor a proaspăt și a ger. Și ne apucă pe amândoi, privind luminile focului, o strașnică partidă de tăcere, pe care nu o curmă decât vestirea cinei. Abia atunci ni se desțelenesc graiurile și pornim la un taifas, de care, din când în când, cocoși gălăgioși își anină strigările lor de caraule ale nopții…
(Vasile Voiculescu, fragment din povestirea Taina gorunului)