Pe Iulian Văcărean l-am cunoscut pe când era student la Institutul Teologic Penticostal din București. I-am fost profesor scurtă vreme, dar într-o asemenea postură nu poți cunoaște – cu adevărat – un om. Fiecare își vedea de treaba lui, fiecare de cealaltă parte a baricadei educaționale. Anii următori aveau să aducă schimbări majore atât la mine cât și la el. Pasager am mai auzit de el, însă foarte vag. Fără detalii, mi se configura în minte profilul unui tânăr vizionar, mereu implicat și dispus să se autodepășească. Un tânăr care nu se mulțumește cu puțin și care încearcă să ducă teologia în stradă, s-o convertească în fapta cea mai luminoasă cu putință.
L-am reîntâlnit fugitiv la o Conferință Peniel (undeva pe plaiurile Bihorului). N-am vorbit mult, dar adânc și sugestiv. Nu mai rețin subiectul, însă am ajuns la profunzimi la care nu m-aș fi gândit. Am realizat atunci că am în față un tânăr încercat, trecut prin tăvălugul vieții, dar și prin suplețea lecturilor esențiale. M-a uimit capacitatea cu care se relaționa, felul natural de a intra în legătură cu generația sa. În prezența lui, toți ceilalți se simțeau ei înșiși. Zâmbea, subînțelegea, acționa.
De atunci l-am urmărit mai degrabă în spațiul virtual. I-am simțit strădaniile, i le-am apreciat din tot sufletul. I-am ascultat (live sau în reluare) intervențiile la diferite posturi de radio sau TV. Deși i-am spus-o pe fugă, îmi reafirm aici simpatia. Citesc în fiecare acțiune a lui o atitudine hristică, iar lucrul acesta mă încântă. Scurtul iutub ce vi-l propun este un Iulian în sinteză, dacă mi se permite sintagma. Un tânăr care nu lasă istoria să treacă pe lângă el, care nu-și adună în suflet nostalgii sărace și nici nu-și permite visul fără acțiune. Felicitări prietene!
Schimbarea în bine
S