Reflecție despre complexitatea ființei

R

Omul, întorcându-se spre el însuşi, să observe ce este el faţă cu tot ceea ce există; să se privească pe sine ca pe un rătăcit în acest canton mărginaş al naturii; şi din acest locşor al universului, în care a fost instalat, să înveţe a judeca pământul, regatele, orăşelele şi pe sine însuşi la adevărată lui valoare. Ce este un om în infinit?

Dar pentru a-i prezenta o altă minune, la fel de incredibilă, îl rog să cerceteze, în ceea ce cunoaşte, elementele cele mai fragile. O muşiţă îi dezvăluie, în minusculul ei trup, părţi incomparabil mai mici, picioruşe cu încheieturi, vene în aceste picioruşe, sânge în aceste vene, umori în sânge, picături în umori şi vapori în aceste picături; divizând mai departe aceste ultime lucruri, îşi va epuiza forţele în încercarea de a le gândi. Şi scopul ultim la care el poate ajunge este tot cel al discursului nostru. Va crede poate că ceea ce a descoperit este infimul extrem a naturii. Şi-l voi face din nou să privească în abisuri. Îi voi zugrăvi nu numai universul vizibil, ci chiar toată imensitatea naturii pe care o putem concepe, în incinta acestei imagini reduse care este atomul. Să vadă în el un infinit de universuri, fiecare cu cercul lui, cu planetele şi pământul său, în aceeaşi proporţie cu lumea vizibilă; iar pe acest pământ va zări animale şi chiar o muşiţă, în care va regăsi tot ceea ce i-au arătat şi cele dintâi. Şi descoperind mereu în toate acelaşi lucru infinit, continuă să se piardă printre aceste minuni uluitoare, atât în micime cât şi în vastitate. Cine n-ar admira trupul nostru care adineaori nu era perceptibil în univers, imperceptibil universului însuşi în sânul acestui tot, ca să apară acum un colos, o lume sau mai degrabă un tot faţă de neantul la care nu putem ajunge?

Cine se va măsura în acest fel se va înspăimânta de sine şi simţindu-se susţinut, în masa pe care i-a dat-o natura, între cele două abisuri, al infinitului şi al neantului, se va cutremura de admiraţie şi va fi mai înclinat să le contemple în tăcere decât să le cerceteze cu trufie.

(Din Cugetări, de Blaise Pascal)

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.