Primele secole ale erei noastre sunt marcate de apariția și afirmarea creștinismului. Nevoia firească de expansiune a creştinismului a impus cu necesitate contactul cu lumea păgână şi cu fondul ei cultural. Primii apărători ai creştinismului se aflau într-o situaţie delicată: pe de o parte, se temeau să nu degradeze credinţa întemeiată pe revelaţie prin apelul la filosofie, pe de alta, erau conştienţi că nu pot converti elitele păgâne cultivate la creştinism, decât prin elementele aflate în interiorul culturii lor. Încet-încet, în pofida inerentelor ezitări, a devenit un fapt evident că filosofia poate avea un rol important în însăşi apărarea creştinismului. Deşi putea fi susţinută ideea credinţei fără armătură raţională, creştinii universalişti nu puteau renunţa la bagajul enorm de cultură şi la spiritul speculativ al grecilor care trebuiau puse în acord cu tot ceea ce lumea ebraică a creat mai valoros în câmpul gândirii. Creştinismul trebuia, cultural vorbind, să dea seamă de fiecare izbândă a spiritului omenesc, indiferent de locul de provenienţă al acesteia. Astfel, în ciuda apelului apostolului Pavel de a nu recurge la înţelepciunea lumească, creştinii au înţeles că trebuie să recupereze şi să absoarbă tot ce era mai nobil în cultura veche a lumii, cu precădere în filosofia greacă.
(Din Filosofia Evului Mediu. Patristica, de Gheorghe Bobână, Universitatea Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău, 2014, p. 7)