Filozof, matematician, inventator, jurist, istoric și diplomat german, F. G. Leibniz a fost una dintre cele mai profunde minți ale istoriei. Se naște în prima zi a lui iulie 1646, bucurându-se de o copilărie și o adolescență fericită. Mediul cultural în care a crescut s-a pliat de minune pe capacitatea sa intelectuală. Așa se face că la doar 20 de ani obține doctoratul în drept. În 1667 lucrează pe lângă prințul elector de Mainz, iar între 1676 și 1716 a fost bibliotecar și consilier pentru ducii de Braunschweig. În 1700 contribuie la fondarea Academiei Germane de Știință (Berlin), devenind primul ei președinte.
Și-a adus contribuții însemnate în fizică, optică și mecanică. Pe lângă aceste preocupări a fost extrem de atras de teologie și filozofie. A militat intens pentru o reconciliere între protestanți și catolici; a început chiar o istorie universală pe care însă n-a terminat-o. Singura carte publicată în timpul vieții a fost Teodiceea.
Scrisă în anul 1710, Teodiceea are o istorie interesantă. Cei mai mulți analiști o consideră rodul lungilor discuții purtate cu regina Prusiei, Sophie Charlotte. Legătura dintre Leibniz și Sophie a fost extrem de puternică sub aspect cultural. Corepondența dintre ei – din păcate distrusă ulterior – a fost intensă și foarte profundă. De fapt, aici nu avem doar un simplu titlu de carte, ci un concept nou. Teodiceea urma să însemne doctrina despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului și originea răului. Conceptul este, în sens restrâns, circumscris viziunii iluministe despre rațiune și libertate. În sensul lui larg, demonstrează orice doctrină filozofică ce are ca obiect raportul dintre divinitate și rău. Lucrarea se înscrie în galeria altor opere de gen. Printre primele încercări în acest domeniu se numără cele două lucrări ale lui Epicur și, respectiv, Platon.
De la apariție până azi, Teodiceea a fost apreciată într-o manieră diversă. Pe de o parte, unii au văzut în ea cea mai slabă operă a filozofului (o lucrare pentru uzul cucoanelor), ca un text consolator pentru regina protectoare, ca un gest sarcastic la adresa suferințelor reale. Pe de altă parte, unii elogiau tratatul. Un contemporan îi scria: De când am citit Teodiceea mulțumesc lui Dumnezeu că a lăsat să mă nasc într-un secol luminat de un spirit ca al Dvs. În viața mea am avut multe cărți în față, dar niciuna comparabilă cu aceasta. Unii au numit-o cartea preferată a epocii; iar alții au văzut-o drept cartea de căpătâi a Europei cultivate.
În sinteză, filozoful german dorea să împace rațiunea cu credința. Încerca să demonstreze că nu există contradicții de fond între cele două. Fiecare are palierul ei de acțiune, iar complementaritatea este regula de aur. Gama de argumente alese de autor confirmă din nou – dacă mai era cazul – spiritul său enciclopedic. Deși înțelepciunea lui Dumnezeu este de necuprins, agnosticismul nu este justificat. Suntem chemați să ne încordăm mințile pentru a pricepe, dar în același timp să credem pe deplin în bunătatea lui Dumnezeu.
Odată cu Leibniz a bătut ceasul rațiunii și în domeniul vieții de credință. El nu apostrofeză în nici un fel credința sinceră, ci doar își permite să pună întrebări. Caracterul inedit al demersului trebuie înțeles în contextul unei istorii destul de opacizate sub aspect teologic. Deși pare un inutil joc de idei în jurul credinței, ea reușește să demonstreze că Dumnezeu nu e doar creatorul lumii, ci și forța morală a ei. Legile morale sunt la fel de naturale și universale precum cele fizice.
Aceste câteva rânduri își propun să readucă aminte de o lucrare celebră. Acum când pericolul supraraționalismului pândește la ușă, cred că echilibrul ar fi soluția viabilă. Acum când pericolul emoționalismului facil se resimte tot mai puternic, echilibrul ar trebui să lucreze. Nu putem înainta decât folosind ambele vâsle.