Afirmație făcută în zorii modernității de puritanul Richard Baxter. Argumentând-o, marele predicator continua:
Atunci când sunt aprinși de dragoste de Dumnezeu și trăiesc pe baza unei credințe vii care lucrează, când nu dau valoare profiturilor și onorurilor lumii, iubindu-se unii pe alții fierbinte dintr-o inimă curată, putând să rabde și să ierte din inimă o nedreptate și să sufere cu bucurie pentru cauza lui Hristos, căutând să facă bine și să umble în nevinovăție în lume și fără să dea ocazia la pricini de poticnire, ei sunt gata să fie slujitorii tuturor oamenilor, lucrând spre binele lor, devenind totul pentru toți ca să-i câștige pentru Hristos.
Fragmentul se găsește în cartea Păstorul cu viața înnoită (Perla Suferinței, 2013), una dintre cele mai cunoscute lucrări de teologie pastorală. Intrată, cum se cuvine, în marea galerie de opere clasice, ea face dovada unei seriozități aparte. Fără nici un menajament, Baxter își folosește întreaga autoritate întru binele Bisericii lui Hristos. Ca exponenți, slujitorii sunt chemați la o viață autentică, marcată de prezența lui Dumnezeu până în cel mai mic detaliu. În felul acesta vor putea conduce turma lui Hristos spre culmi spirituale de mare înălțime și solemnitate. Pe de altă parte, abdicarea slujitorilor atrage după sine ruinarea Bisericii.
Baxter nu se sfiește să amendeze diferite derapaje din acea vreme. Dojenește și trage semnale de alarmă cu o persuasiune de invidiat. Parcă nimic nu-i scapă. Forța Bisericii este elementul ei definitoriu, un fapt care atrage atenția asupra lui Hristos. Noi nu suntem decât purtătorii Lui de cuvânt. Dar, discursul fără putere înseamnă demagogie; iar prin demagogie n-a crescut Biserica niciodată. Se cere, așadar, dinamism sporit. Aventura credinței trebuie parcursă în fiecare zi și în orice circumstanță. Numai așa creștinii se vor achita de Marea Trimitere, iar păstorii vor fi supraveghetori autentici peste turma lui Hristos.