Blestemat, proscris, posedat și damnatul damnaților, iată doar câteva dintre epitetele care au făcut istorie în dreptul lui Iuda Iscarioteanu. Până în zorii secolului XIX, apostolul devenit vânzător a avut parte de cele mai acerbe caracterizări, cu elemente demonologice înfiorătoare. Reprezentările lui în spațiul artistic (pictură în special) urmează același tipic. Iuda este omul care și-a folosit în mod diabolic liberul arbitru, ieșind din spațiul oricărei reabilitări posibile.
O astfel de abordare, însoțită de amănunte picante dar erudite în același timp, găsim în lucrarea lui Régis Burnet intitulată: Evanghelia trădării. O biografie a lui Iuda (Cartier, 2010). Carte indispensabilă dacă vrei să aprofundezi subiectul, ea descrie modul în care a fost receptat Iuda în istoria creștinismului. Nimbul trădătorului este purtat de-a lungul secolelor, cu o atenție specială pentru detalii și cadre. Astfel, aflăm cum în primele secole (perioada patristică), s-au creionat în mare trăsăturile biografiei lui: Iscarioteanu are de dus în spinare atât responsabilitatea răului pe care l-a provocat, cât și vinovăția acestei fapte.
Lucrurile încep să se relaxeze am putea spune undeva prin secolul XVI. În Reformă și Contra-Reformă Iuda devine o întrupare a contrastului și a insultei. Patima cu care fusese înfierat până atunci face loc lejerității cu care va fi privit în perioada modernă. Odată cu secolul Luminilor, Iuda este gândit ca un simplu individ care a greșit și așa se naște ceea ce autorul numește un Iuda al istoricilor. Imaginile sunt aici dintre cele mai diverse. Unii l-au văzut drept revoluționar, alții un bărbat rezonabil dar ușuratic, iar alții ca și trădătorul oarecum necesar.
ÃŽncepând cu secolul XIX figura lui Iuda nu mai interesează în mod serios teologii, dar trece cu succes în sfera celorlalte È™tiinÈ›e umane. La început de secol apare doar o carte serioasă despre Iuda (autor Carl Daub), iar apoi totul se mută pe tărâmul mitologiei. Iuda se desprinde de sursele canonice È™i este analizat mai degrabă după apocrife È™i alte acumulări medievale. ÃŽn felul acesta se ajunge în contemporaneitate când ne întrebăm – teologi sau nu – dacă ar trebui să-l învinovățim aÈ™a de tare pe Iuda. Apare È™i teoria necesității trădării (È™i implicit a unui trădător), atât de speculată în ultima vreme.
Vă pot asigura că avem aici o carte savuroasă și pe un subiect ce nu te poate lăsa indiferent. Iuda este unul dintre cei mai mediatizați apostoli, aș spune. Se vine spre el din diferite unghiuri și cu atitudini de tot felul. Această sinteză este foarte necesară pentru, oferindu-ne o viziune de ansamblu sub aspect istoric. Închei cu o maximă ce-mi vine-n minte și care-i aparține lui Richard Wurmbrand: Dacă Iuda s-ar fi pocăit, am fi vorbit astăzi despre Sfântul Iuda.
Adevarul e ca si eu m- am gandit de multe ori la Iuda, din perspectiva ” necesitatii tradarii, a unui tradator” …daca nu era el, sigur era altul..asta nu inteleg, totusi…e ceva” predestinat” daca imi permiteti sa spun asa…spune clar Scriptura ca Isus STIA ca Iuda il va trada..oare pe el nu l- a iubit ca pe ceilalti?sa presupunem ca Iuda s- ar fi pocait la timp, atunci..trebuia neaparat un” iuda ” pentru a se implinii Scriptura…oricum ar fi, cred ca „Iuda” s-a nascut pentru a muri..vesnic…fara sansa de a fi liber arbitru, ( ma refer la acel ” iuda ” care TREBUIA sa fie tradator, indiferent ca e Iscarioteanul sau ar fi fost altul..un ” iuda” tot trebuia sa fie)….cat despre folosirea liberului albitru in mod diabolic…oare cati nu o fac si astazi?
Discuția despre predestinare este foarte amplă, cum intuiești.
Și totuși Iuda putea să aleagă întoarcerea, căința și reabilitarea. N-a făcut-o. A ales sinuciderea. A-l absolvi pe Iuda de liberul arbitru ar fi o rezolvare prea facilă a dilemei.
Da, așa este, unii își folosesc în mod diabolic liberul arbitru. Ce trist!
Va rog sa imi scrieti ce parere aveti d-voastra despre persoanele sensibile, victime ale unei societati meschine, a altor circumstante nefericite, poate a unei patologii pentru care nu sunt ei neaparat vinovati, si care recurg la suicid.
Eu cred ca suntem mai vinovati in general, multi care ne afisam in ipocrizia noastra in biserici sub masca de sfinti, discreditandu-i, condamnandu-i pe cei care recurg din disperare la suicid.
Consider in acelasi timp, facand acum referire la Iuda, ca este mult mai putin vinovat in comparatie cu farisei si carturarii care l-au condamnat pe Isus la moarte, din prea multa „teologie” impreuna cu talharii, in pofida porincii scrise de Dumnezeu in decalog „sa nu ucizi”. Aceste personaje transpar si in zilele noastre in biserici.
Astept un feedback de la d-voastra.
Va multumesc
În general atitudinea acuzatoare este greșită. Indiferent că se răsfrânge asupra cuiva care s-a sinucis ori asupra altora. Nici pe departe nu cred că Iuda a fost singurul vinovat sau, dacă vorbim de grade vinovăție, cel mai vinovat. Ce vom spune atunci de preoții cei mai de seamă? De tagma saducheilor, din care proveneau aceștia?! Și poporul care Îi striga răstignirea este la fel de vinovat. Dar, așa cum spui, pericolul ipocriziei ne pândește pe toți. Mai ușor punem pe cântar faptele altora decât ale noastre. Nouă ne găsim cu ușurință tot felul de circumstanțe atenuante, altora nu prea.
Sunt de acord că trebuie să avem grijă la acest detaliu. Riscăm să-i vedem mult mai vinovați pe cei care săvrâșesc efectiv ceva (cum a fost Iuda), uitându-i pe cei care stau în spate și generează întregul rău (cum au fost saducheii). Vinovăție există, în definitiv, de ambele părți. Vestea bună e alta: există șansă de reabilitare. Trebuie doar s-o apucăm ferm și încrezători.