Vă ofer câteva explicații ce ne-au rămas de la preotul Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului, probabil singura mișcare de înnoire din sânul Bisericii Ortodoxe. Caracterul pastoral al acestor reflecții este evident, dar și stilul pitoresc în care sunt așezate în pagină.
Cei mai mulți creștini au o credință plină de frică și de teamă, pentru un Dumnezeu ce pedepsește păcatul; dar miezul creștinismului nu este acesta, ci e un Mântuitor care se apropie cu milă și iubire de cei păcătoși și umblă să-i scoată din pieire. (…)
În starea în care te afli, poate că tu nu mai poți face nimic pentru mântuirea ta. Ești o oaie rătăcită care te-ai agățat cu toul în spinii patimilor rele… Ești căzut într-o prăpastie dinc are nu te mai poți ridica… Ești rătăcit printr-o pădure de fărădelegi din care singur nu poți să ieși. Dar mântuirea ta începe tocmai în clipa când afli și simți acest lucru: când afli că singur nu mai poți scăpa, când afli și simți că îți trebuie ajutor, când afli că ești pierdut și începi a striga să te audă Păstorul. (…)
Domnul Isus te strigă pe nume și, în fața acestei strigări, tu trebuie să-ți dai seama de starea ta păcătoasă… și să răspunzi îndată: Aici sunt Domane! Eu sunt oaia cea pierdută care am fugit din turma Ta. Fie-Ți milă de mine, căci eu sunt într-o stare grozavă. M-am agățat cu totul în spinii patimilor și nu mă pot elibera. Sunt plină de răni și nu pot scăpa. Sunt într-o prăpastie fioroasă din care nu pot ieși. Tremur de frică și sunt bolnavă. Fie-Ți milă de mine, scapă-mă, caci mă prăpădesc.