Se naște în Capitală la sfârșit de secol XIX (anul 1896). Publică sub pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, iar numele monahale sunt: Agaton (Mănăstirea Antim) și Daniil de la Rarău. Probabil v-ați dat seama… este vorba de Sandu Tudor.
După o perioadă de ascensiune miliară, Sandu Tudor ajunge la Academia de Arte din București, unde studiază cu sârg vreme de trei ani. Este pasionat de pictură, încercând să acumuleze tot mai multe cunoștințe și experiență. Totul se întrerupe brusc din motive financiare. De altfel, istoria intelectuală a României mai cunoaște cazuri celebre de felul acesta.
Se reîntoarce la cariera militară pentru câțiva ani (1922-1924), iar în 1925 devine profesor suplinitor la liceul Pogoanele din Buzău. În această perioadă își uimește involuntar prietenii și cunoscuții. Mânuia cu ușurință conceptele filozofice și teologice, reușind să se facă înțeles. Trăda o cultură umanistă – în special teologică – de o înaltă ținută, fapt care l-a remarcat în rândurile intelectualilor buzoieni.
Pe fondul acesta a fost remarcat de Gala Galaction, pe atunci Decan al Facultății de Teologie din Chișinău. Pe această filieră ajunge subdirectorul Internatului Teogic din oraș, liderul Asociației Studenților Creștini și membru al Asociației Criterion. Urmează apoi o bursă din partea Universității București pentru studii la muntele Athos. Acolo se decide pentru viața monahală, apropiindu-se în mod aparte de scrierile lui Simeon Noul Teolog.
Întors în țară inițiază săptămânalul Floarea de foc (1932-1936) și cotidianul Credința (1933-1938). Devine călugăr în 1948 la Mânăstirea Antim și fondează apoi grupul Rugul Aprins. Întâlnirile au durat trei ani (1945-1948), totul transformându-se – în cuvintele lui Roman Braga – într-un vulcan mistic. Printre participanți se numărau: Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloaie, Mircea Vulcănescu, Arsenie Papacioc, Roman Braga, Andrei Scrima, Bartolomeu Anania.
În 1949 este arestat, i se înscenează un proces, este acuzat de spionaj și execută o pedeapsă de patru ani. După această detenție se retrage la Mănăstirea Rarău, iar în 1958 este arestat din nou. Primește de data aceasta 25 de ani de temniță grea pentru că a organizat o serie de întruniri cu care ocazie pe lângă probleme de ordin mistic religios desfășurau și o intensă activitate contrarevoluționară.
A fost închis la Aiud, în vreme ce precedenta detenție și-a consumat-o la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Din temnițele umede și tenebroase ale Aiudului nu va mai ieși niciodată. I-a fost scris să își încheie viața acolo, alături de alte mari nume ale rezistenței anticomuniste. După datele Securității se stinge în anul 1962, trupul fiindu-i aruncat în Râpa robilor (cunoscuta groapă unde și-au aflat sfârșitul – fără cruce și mormânt – atâția alții).
Artă și filozofie, teologie și mistică. O combinație interesantă și oarecum inedită în spațiul românesc. A năzuit la recunoașterea de pictor și a ajuns la Athos. Mutațiile sale biografice au fost întrerupte de câte un interludiu militar. Chemarea armelor… ai zice. Și totuși, vocația teologică și martirică prevalează. Ne rămân de la el o serie de Caiete ce conțin însemnări și meditații. La Antim a fost un mentor plin de candoare, ajutându-i pe ceilalți să înțeleagă și să lupte. Condeiul lui s-a dovedit intransigent și întotdeauna inspirat. Nu s-a tras înapoi din fața detenției și nici din fața morții. A fost și va rămâne un exemplu de deminitate și perseverență, chiar dacă posteritatea (cred) nu-i acordă atenția cuvenită.
Câtă vreme ne mai putem aminti de astfel de oameni înseamnă ca nu suntem suspendați în istorie. În căutare de modele n-am face rău, așadar, să aruncăm o privire peste umăr. Vom găsi de îndată o seamă de martiri a căror impetuozitate încă uimește.
Minunat! Mulțumesc! Reușești, frate Ghiță, într-o măsură dată de înțelepciune duhovnicească să scoți în evidență, arătându-le valoarea, unor martiri, mucenici, sfinți în „Cărarea Împărăției”, cum scria Arsenie Boca, fără să ții seama de „haina în care defilează”! Cred că lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu! Căci așa cum Trei sunt într-Una Dumnezeire, toți cei ce laudă jertfa lui Isus Hristos, ca manifestare a Dragostei Dumnezeului Tatăl, trebuie să fim Una, Biserica Mântuirii noastre, Biserica Biruinței Creștine, asupra Intunericului…
Îmi place nespus, expresia „să aruncăm o privire peste umăr”! Este dovada unei deschideri hristice, chiar un semn de îngăduire sub semnul Iubirii a celor trăitori în Hristos, dar din varii motive, în alte „Coloane”!
Încă o dată, îți mulțumesc, frate, pentru sentimentul de liniște, pace și mulțumire spirituală pe care mi l-ai „provocat” prin acest articol! Nu neaparat prin „construcția” lui, cât prin temă și mai ales, pentru nepărtinirea, imparțialitatea și chiar îndrăzneala (caracteristică Creștinilor trăitori în Duh) de „a privi peste umăr”, într-o vreme în care, nu grupări ci chiar indivizi, se erijează în a fi predestinați purtători ai Stindardului Adevărului!… Am certitudinea că sunt înțeles…
Domnul cu noi!
Vă multumesc mult pentru aprecieri!
Cuvintele dvs. m-au încurajat mai mult decât vă puteți imagina. Cred și eu că trăim vremuri grele și sub aspectul relațiilor interconfesionale. Există două extreme: una să ne distanțăm pe zi ce trece și să ne vorbim de rău care mai de care; alta să ne contopim păgubos și nedefinit, într-un soi de sincretism vecin cu erezia. Încerc mereu să merg pe calea de mijloc și, evident, nu pot să nu admir oamenii trăitori cu Hristos (cum bine spuneați).
Fiți binecuvantat!