Iuda L-a trădat pe Isus. Petru L-a renegat. Ambii erau fii pierduți. Iuda, nemaireușind să creadă în adevărul că este totuși fiu al lui Dumnezeu, s-a spânzurat. Pentru a o spune în limbajul fiului risipitor, el și-a vândut spada condiției sale de fiu. Pentru, în culmea disperării, și-a revendicat-o și s-a întors vărsând multe lacrimi. Iuda a ales moartea. Petru a ales viața. Această alegere stă mereu în fața ochilor mei. Permanent sunt ispitit să mă topesc în remușcările greșelilor mele și să pierd orice legătură cu bunătatea mea originară, cu umanitatea mea dăruită de Dumnezeu, cu fericirea mea fundamentală și astfel să las ca forțele morții să cucerească teren.
Fragment dintr-o carte pe nedrept uitată: Întoarcerea fiului risipitor. O istorie a drumului spre casă, de Henri J. M. Nouwen. Apărută în 1999 la editura Presa Bună din Iași, lucrarea care nu depășește 200 de pagini este tulburătoare. Rar ți-e dat să citești o asemenea analiză a pildei menționate.
Nouwen este el însuși un personaj atipic. A transgresat de-a lungul vieții prin mai multe corăbii confesionale, a atins puncte de mare deznădejde, dar a gustat și din harul incomensurabil al lui Dumnezeu. Acum, plecând de la tablul lui Rembrandt, autorul face o analiză caldă și profundă a trăirilor fiului risipitor. Nu-l psihanalizează gratuit, ci trece experiența lui prin propria-i biografie. Nu se sfiește să-și recunoască eșecurile, cum nu se reține când e vorba să proclame harul salvator. Comparația între Iuda și Petru este o temă clasică. Doar ca Nouwen prinde într-o frază întreaga esență, diferențele fundamentale. Unii dintre noi își refuză singuri brațele iubitoare ale Tatălui și astfel iertarea este doar o ipoteză între multe altele. Ce lecție!
[…] coramdeo.ro […]