E prea frumos să nu vi-l ofer. Un fragment din Viața pe un peron, de Octavian Paler. Nu are nevoie de completări. Asocierea dintre viață și piesa muzicală este superbă. Asemenea actului muzical, viața curge, ireversibil, spre sfârșit. Cum tăcerea pune capăt muzicii, moartea pune capăt vieții…
Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit la început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are un sfârșit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.
Cantecul curge spre sfarsit! Ireversibil! E bine totusi sa fie un cantec ” Sonata lunii” decat ” Of viata mea” ( Copilul minune). Din nefericire si prin bisericile noastre toti isi canta versurile maneliste pe ritm de ” Aleluia”.
Subscriu draga Sergiu!
Să fie Sonata Lunii… sau altceva de felul acesta. Într-adevăr prea mult diletantism în muzica bisericească evanghelică. Prea mult zgomot, prea puțină melodicitate. Prea multă infatuare, prea puțină virtuozitate adevărată.
Să fie Domnul cu tine!
Frate Ghita, m-am referit nu la cantecele care se canta in biserici, ci la vietile traite in biserici ( daca tot am asemanta viata cu un cantec). Din nefericire multi isi traiesc viata-cantec pe ritm de manele. E bine ca viata -cantec a noastra sa fie de calitate. Te salut.