Sfârșitul acesta de săptămână academicianul Razvan Theodorescu este oradean. Venit pentru a se întâlni cu doctoranzii de la istorie, domnia sa susține și o conferință la Universitate. Agățându-mă de eveniment, doresc să semnalez un excelent articol semnat de dumnealui în Historia. Dosarul numărului din aprilie 2011 este destinat ortodoxiei românești. Alături de Neagu Djuvara, Radu Preda și Daniel Barbu, d-l Theodorescu afirma că e o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocși.
Atunci când o spunem noi, suntem acuzați de prozelitism. Mă bucur că istorici neevanghelici fac aceste analize și le publică în reviste de specialitate. Vă recomand revista în întregime, merită. Argumentele istorice sunt asezonate cu detalii picante din istoria noastră. Oare când va accepta poporul nostru că ortodoxia a pătruns pe filieră politică și într-un mod de stul de forțat?!
Conferinţa a avut deja loc?
Ortodocsii nu s-au nascut prin marea schizma, ci au ramas la aceleasi invataturi de dinainte de schizma, pt ortodocsi Hristos e acelasi si ieri si azi si in veci, nu putem face schimbari dupa cum ne taie capul asa cum fac unii.
Biserica Ortodoxa NU s-a definit pe sine drept Ortodoxa (dreapta credinta) în contrast cu Biserica catolica(sec. XI) sau cu Bisericile protestante(Sec XV), ci în contrast cu ereziile împotriva carora a trebuit sa lupte în primele veacuri.
Cei care tineau în vremea acea dreapta învatatura erau numiti ortodocsi, deosebindu-se astfel de arieni, nestorieni sau monofoziti .
Ortodoxia a ramas fidela crestinismului originar,a pastrat neschimbata Predanie primita de la Sf Apostoli.
„fratilor, va laud ca în toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile/traditiile/παραδόσεις cum vi le-am dat. „(1 Cor. 11,2)
Biserica ce s-a desprins a fost cea Catolica , nu cea Ortodoxa pentru ca Biserica Catolica a anulat hotrarile anterioare ale Sfintelor Sinoade care au combatut ferm infailibiliatatea papei si au pastrat nestirbit crezul .
Dovada a fost si evolutia ulterioara care a artat ca Biserica catolica este cea care a generat marile erezii protestante si „Sfanta” Inchizitie.
Marea schisma a fost oficializarea unei situatii deja existente, a avut loc pentru ca asa a vrut muschii celor ce au ocupat samavolnic tronul Bisericii Apostolice a Romei.
Flacaii au vrut sa schimbe dogma, umblau cu „infaibilitatea papei” plus alte traznai.
Cauza principala se trage de la ridicarea imperiului carolingian, influenta nefasta a francilor se vede pana astazi.
Au fost lupte grele, materializate nu doar in dispute teologice, ci si in lupte armate. Totul a culminat cu monstruoasa idee a „infailibilitatii papale” pentru care nu exista nici cel mic temei dogmatic.
De ce nu a generat Biserica ortodoxa a lui Hristos ,astfel de anomalii ca protestantismul lui Luther?
De la 1024 nu mai vor sa vada adevarul, nu mai vor sa se indrepte si sa prospere in adevarata credinta si in adevarata implinire a virtutilor, increzandu-se in mentalitatea papei.
Dar, cine este papa sa nu greseasca?
Oare cum mai poate ereticul Papa sa mai ceara unirea Sfintei Biserici Ortodoxe cu biserica catolica, ca sef suprem al intregii crestinatati si ca „loctiitor al lui Hristos pe pamant”?
Mai bine s-ar chema „loctiitor al lui Lucifer pe pamant”, tinand seama de crimele comise in lume din ordinul diversilor papi care s-au succedat la Roma!
Numai catolicii au avut ideea asta superidioata ca poti mantui un om cu forta, arzandu-i trupul ca sa nu ii piara sufletul.
De asta au facut ei si Inchizitia.
Si au aplicat asta si pe spatele ortodocsilor, in secolul 18 in Transilvania.
Generalul Bukow a distrus cu tunurile peste 150 de biserici si manastiri ortodoxe, ortodocsii au fost persecutati, amendati, judecati, executati, si aproape toate Bisericile lor au fost confiscate.
În timpul luptelor pentru păstrarea credintei ortodoxe au pătimit si Sfintii Martiri si Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai si Sofronie, preotii Ioan din Gales si Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăus din Săliste, canonizati în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinti, bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, Bistriţa-Năsăud ( tras pe roată), apoi sutele şi miile de credincioşi şi călugări ştiuţi doar de Dumnezeu.
În Transilvania zac moaştele a mii de călugări ORTODOCSI, omorâţi de Bucow, din ordinul Mariei Tereza (1761-1763).
Afirmaţiile de genul:
„Biserica Ortodoxă este singura care a păstrat neschimbata Predanie primită de la Sf Apostoli”
„Biserica Catolică este singura biserică vrută de Christos încredinţată mai apoi Apostolului Petru”
„Biserica Protestantă este singura fondată pe Scriptură”
sunt declaraţii lipsite de onestitate istorică.
În realitate, Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi Biserica Protestantă există doar din cauze politice, nicidecum din cauze teologice. Argumentele teologice au fost doar pretexte. Trupul lui Christos nu este instituţionalizat. Cele trei biserici conţin Trupul lui Christos dar nici una nu este Trupul.
„Ortodoxia a rămas fidelă creştinismului originar,a păstrat neschimbata Predanie primita de la Sf Apostoli.” – spune domnul Mihail Andrei.
Nici una din cele trei biserici nu este fidelă creştinismului primar, deoarece acesta era foarte indefinit. Încă de la început, creştinismul a fost modelat dogmatic de contextul social/cultural/religios în care s-a dezvoltat.
Primele nuanţe diferite le observăm privind la abordarea lui Iacov în contrast cu abordarea lui Pavel. Iacov este creştinul influenţat de iudaism, Pavel este creştinul influenţat de cultura grecească. Până în 70 d.C., Ierusalimul a fost un punct de referinţă pentru creştinism. La Conciliul de la Ierusalim s-au dezbătut probleme legate de legea mozaică în contrast cu libertatea creştină. Ce a generat Conciliul? Biserica care se dezvoltase în Ierusalim dorea să introducă elemente cultural-religioase evreiești în bisericile care se dezvoltaseră înafara influenţei iudaice (de ex.: zona Galatiei). Observăm cum de la început, elementul social/cultural/religios a dezbinat creştinismul.
După căderea Ierusalimului (70 d.C.), creştinismul a fost nevoit să se dezvolte în lumea păgână prin forţe proprii. Din 70 d.C. până în 110 d.C., avem puţine dovezi care să certifice dezvoltarea creştinismului. Când dovezile încep să apară, observăm apariţia unui sistem de conducere bisericească, organizat în jurul unor episcopi locali foarte puternici, care aveau datoria de a călăuzi credincioşii şi de a hotărî împreună cu ceilalţi episcopi o direcţie generală urmată de biserică.
––––––––––––––––––––––––-
Afirmaţiile de genul:
„Biserica Ortodoxă este schismatică”
„Biserica Catolică este schismatică”
sunt declaraţii lipsite de onestitate istorică.
„Biserica ce s-a desprins a fost cea Catolica, nu cea Ortodoxa” – spune domnul Mihail Andrei.
Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică nu au fost niciodată un tot unitar. Este adevărat faptul că o perioadă definită de timp au făcut front comun, dar cele două biserici au avut o abordare diferită din totdeauna.
Primele nuanţe diferite în biserica post-căderea Ierusalimului se observă deja prin 200 d.C. Diferenţele sunt evidente în doi mari lideri contemporani: Tertulian din Cartagina (c.160-225) şi Clement din Alexandria (c.150-215). Limba maternă: Tertulian – latină, Clement – greaca; Tertulian critica aspru cultura păgână/ Clement a căutat să ajute creştinismul folosind ce era mai bun în cultura păgână; Tertulian a inventat cuvinte noi (de ex.: Trinitate)/ Clement prefera formulări care să stimuleze discuţiile şi nu neapărat să definească; Tertulian – avocat; Clement – filozof; Tertulian raţiona în vederea acţiunii/ Clement raţiona în vederea înţelegerii adevărului. „Încă de la început, grecii şi latinii au abordat fiecare taina creştină în felul lor. Cu riscul de a simplifica situaţia reală, se poate spune că abordarea latină era mai practică, iar cea greacă, mai speculativă; latinii erau influenţaţi de concepte juridice, specifice legii romane, pe când grecii înţelegeau teologia în contextul închinării şi în lumina Sfintei Liturghii. Când vorbeau despre Sfânta Treime, latinii începeau cu unitatea Dumnezeirii, grecii, cu treimea persoanelor; când medi¬tau la taina răstignirii, latinii se gândeau în primul rând la Hristos ca victimă, grecii, la Hristos ca biruitor; latinii vorbeau mai mult despre răscumpărare, grecii, despre îndumnezeire… Aceste două abordări distincte nu au fost contradictorii în ele însele, deoarece fiecare era menită a o completa pe cealaltă şi fiecare îşi avea locul bine definit în plinătatea tradiţiei bisericii universale. Însă, cu trecerea timpului, fără o unitate politică şi culturală şi fără o limbă comună, a apărut pericolul înstrăinării celor două teologii. Astfel, fiecare şi-a urmat separat propria abordare, pe care au dus-o la extrem, uitând lucrurile bune ale celuilalt punct de vedere.” (The Orthodox Church de Timothy (Kallistos) Ware p.48,49).
–––––––––––––––––––––––-
„Biserica Catolica a anulat hotărârile anterioare ale Sfintelor Sinoade” – spune domnul Mihail Andrei.
Problemele teologice(de ex.: filoque) au fost pretexte. Cauzele reale au fost politice.
Pe scurt termenul filoque. Din punct de vedere istoric, termenul a fost introdus ulterior față de Conciliul Constantinopol I, dar este la fel de cert faptul că această adăugire a avut loc într-un timp când, pe de o parte, cele două biserici erau încă unite (fără ca la momentul respectiv adăugirea să reprezinte o problemă) iar pe de altă parte, în acel moment liturghia conținea diferențe locale și regionale însemnate, pe tot cuprinsul Imperiului.
Contextul latin. Termenul Filoque este asumat de biserica latină prin Conciliul de la Toledo, din 589, apoi în Italia, prin Conciliul de la Aquileia, în 796, iar în Europa Centrală, în 809, prin Conciliul de la Aquisgrana.
Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia întărirea poziției anti-ariene și afirmarea clară a credinței că Christos este Dumnezeu, de aceeași substanță cu Tatăl. Scopul era apărarea dreptei credințe față de arianism, iar accentul pus pe Filioque voia să facă mai explicit ceea ce în crezul niceo-constantinopolitan era conținut deja, anume că Christos nu primește Duhul (aceasta ar fi însemnat că devine sfânt) ci, fiind El însuși Dumnezeu, participă și la originarea Duhului. Astfel, Filioque avea drept menire afirmarea divinității Fiului. Filioque deci, a fost introdus de latini în contextul luptei împotriva arianismului.
Contextul bizantin. În aceeași perioadă, Biserica Orientală lupta împotriva pneumatomahilor, care profesau erezia opusă arianismului, spunând că numai Fiul este Dumnezeu iar Duhul Sfânt este o simplă creație a Fiului, primindu-și divinitatea de la El. În acest context, în orient s-a simțit nevoia accentuării ideii că Duhul Sfânt provine numai de la Tatăl, pentru a se arăta mai clar că divinitatea Duhului este egală cu cea a Fiului. Astfel, pentru bizantini era importantă, în context, afirmarea divinității Duhului.
La 1054, când cele două biserici se excomunică reciproc, latinii îi acuzau pe greci de eliminarea lui Filioque din Crez, în timp ce grecii îi acuzau pe latini de infidelitate față de Concilii. Nici unii, nici alții, nu înțelegeau, se pare, motivațiile dogmatice ale celuilalt pentru opțiunea privitoare la Filioque. Acesta este, după teologul Paul Evdokimov (teolog ortodox rus), cel mai mare paradox din istoria bisericii.
––––––––––––––––––––––––
Creştinismul şi-a pierdut foarte mult credibilitatea din cauza divizărilor interne. O unitate în dragoste este mai mult decât necesară. Nu propun un ecumenism ieftin, ci sunt adeptul dialogului deschis şi onest. De dragul lui Christos…
Pe lângă citatul din „The Orthodox Church” de Timothy (Kallistos) Ware, am parafrazat alte câteva cărţi despre istoria creştinismului.
Biserica e comunitatea dar si comuniunea celor botezati care il marturisesc pe Iisus Hristos ca fiind Domnul si Mantuitorul nostru, fara de care omul era vesnic ratacitor.
Daca Biserica ca institutie te supara, cu siguranta si Scriptura te supara, uite ce scrie in legatura cu anumite persoane:
” De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau.”
Adevarul este in Biserica …”Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a ADEVĂRULUI.”(1 Tim .3,15)
Biserica este cea care pazeste si garanteaza Biblia. Fara “temelia” Bisericii nu aveam astazi nici o Biblie .
Te amagesti singur , occidentalii nici Biblie nu au avut ,au luat’o tot de la noi(rasaritenii) ,din cate cunosc Ieronim a tradus Noul Testament in latina prin sec 4.
Asa ca recunosti sau nu chiar nu conteaza,centru crestinismului a fost la Ierusalim ,nu la Roma.
Biserica este pazitoarea adevarului(zidul de aparare), rol pe care l-a jucat cu cinste în istorie când a luptat împotriva diferitelor erezii.
Biserica este cea care pazeste si garanteaza Scriptura.
Daca Biserica secolelor doi, trei si patru a fost „corupta”, atunci si canonul Bibliei este corupt, caci alegerea cartilor s-a facut de catre episcopii din primele sec.
Biblia nu pot fi despartita de Biserica.
Se pune problema care biserica?
1) Protestanta?
Daca, asa cum afirma multi „istorici” protestanti sau neoprotestanti, Biserica secolului al patrulea era deja „corupta”, ce încredere mai putem avea în canonul Noului Testament?
Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament, aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si învatatura clara despre Sfânta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi si patriarhi, si care cinstea pe Fecioara Maria.
Cum poate un neoprotestant accepta autoritatea Noului Testament daca respinge BISERICA care ne-a dat canonul Noului Testament?
Daca nu erau Sfintii Parinti si Sinoadele care sa aleaga Adevarul de erezie, biblia aia a vostra editata de CORNilescu, probabil ar fi continut tampenii de genul „evanghelia lui iuda” sau alte scrieri de inspiratie dubioasa care circulau pe atunci si tulburau Biserica.
Cercetarea istoriei Bisericii primare ne arată un lucru: structura Bibliei este produsul Tradiţiei Bisericii.
Pana în secolul 4 unele carti din Noul Testament precum : Iacov,Evrei, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, şi Apocalipsa erau încă larg dezbătute, fără decizia autoritară a unui sinod/conciliu bisericesc noi ne-am îndoi chiar şi acum de autoritatea apostolică a cartilor amintite.
Nu putem avea incredere in CANONUL Noului Testament daca respingm Traditia Bisericii care a stabilit canonul.
2)Catolica?
In periada apostolica nimeni nu vb despre infailibilitatea papală sau despre primatul papal ,asta este o inventie iezuita.
Sf Ap Pavel nu face in nici una dintre scrisorile trimise diferitelor biserici vreo referire la „infaibilitatea” lui Petru.
Iar Sf Ap Petru chiar nu a pretins niciodata ca e „infaibil” ,asta e o scorneala iezuita .
Toti Apostolii au fost egali in rang ,nu era unul mai „infailibil” ca altul ,asa cum ne amageste trufasul ala de papa de’si are cuibul la vatican.
Este o mare greseală si străin de adevăr să-l recunosti pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este Hristos.
Biserica Lui Hristos este descrisa in( Efeseni 2: 20-22) ca fiind…
” fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, PIATRA din capul unghiului fiind Iisus Hristos”.
Nu trebuie sa uitam de cuvintele de aspra mustrare adresate de Mantuitorul lui Petru, abia dupa trei versete de la solemna investire a lui cu primatul papal (Matei 16, 23: „Mergi inapoia mea, Satano. Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”), ca si mustrarea facuta de Sfantul Apostol Pavel Sfantului Petru, la Antiohia, unde „i-a stat impotriva” (Galateni 2, 11-14).
PS:Ecumenismul contemporan nu are nici un fel de legatura cu ecumenismul real, adica cel din perioada celor sapte Sinoade a toata lumea.
Ecumenismul de azi nu-i decat globalism in versiune religioasa.
Orice ortodox trebuie sa refuze ecumenismul, si chiar mai mult, sa lupte cu temeinicie impotriva acestui curent oripilant.
Sub anatema se afla spurcata “teorie a ramurilor” sau a ramificatiilor. Sub anatema se afla cei ce tradeaza Ortodoxia.
Ortodocsii nu au nevoie de acorduri ecumeniste de genul Balamand (1993) pentru a dialoga cu cei de alte confesiuni.
Pr. Dumitru Staniloaie: „Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre”
Ecumenismul nu are nici o baza in traditia si istoria Bisericii Ortodoxe: nici un sfant ortodox nu a fost vreodata ecumenist, nu a participat la intalniri cu ereticii ca sa faca schimb de experienta, nu s-a rugat impreuna cu ereticii.
Ba din contra, falsele „uniri” care s-au realizat in Istoria Ortodoxiei au fost anatemizate si cei care s-au opus tradarii au fost trecuti in randul sfintilor si cinstiti de poporul drept-credincios care nu s-a unit cu minciuna si a aparat dreapta si sfanta credinta ortodoxa cu pretul sangelui.
Apropierea fata de cultele sectare si ecumenism nu prea e marturisire ortodoxa, in plina apostazie a Sinodului, Sf. Marcu al Efesului nu a ezitat sa marturiseasca dreapta Credinta Ortodoxa.
“Biserica ca instituție te supără” – spune domnul Mihail Andrei.
Nicidecum. Biserica Instituţională este recunoaşterea cea mai înaltă pe care Biserica Trupul lui Christos a primit-o din partea lumii laice. Biserica Instituţională a avut şi are o contribuţie fundamentală la formarea societăţii şi culturii. Totuşi trebuie să facem distincție între Trupul lui Christos şi Instituţie.
“Scriptura te supără” – spune domnul Mihail Andrei.
Scriptura mă supără şi mai puţin decât Biserica Instituţională.
1 Petru 2:5 „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;”
–––––––––––––––––––––––-
„centrul creștinismului a fost la Ierusalim ,nu la Roma.” – spune domnul Mihail Andrei.
Depinde când şi în ce mod. Totuşi nici unul dintre noi nu ar fi vrut ca creştinismul să rămână la statutul de sectă iudaică, statut avut în Ierusalim. Creştinismul din Ierusalim a fost diferit atât de cel ortodox cât şi de cel catolic. La Ierusalim se practica un fel de iudeo-creştinism.
După căderea Ierusalimului, Istoria confirmă faptul că Roma a devenit punctul de referinţă a creştinismului.
–––––––––––––––––––––––
„Cercetarea istoriei Bisericii primare ne arată un lucru: structura Bibliei este produsul Tradiţiei Bisericii.” – spune domnul Mihail Andrei.
Suntem de acord în această privinţă. Oricât de mult ar dori protestanţii să creadă că Noul Testament a existat dintotdeauna în forma lui actuală, cu graniţe clare şi certe, dovezile istorice confirmă că, deşi scrierile lui Pavel şi cele patru evanghelii au fost folosite ca documente autoritative încă de timpuriu, a fost nevoie de un proces îndelungat, de peste două secole, pentru a se ajunge la actuala formă a Noului Testament. Totuşi trebuie să precizăm doi factori importanţi în formarea Canonului:
1. Dacă despre o anumită scriere se credea că provenea direct de la unul dintre ucenicii lui Christos, de la una dintre persoanele din cercul sau de sub influenţa directă a unui apostol ales personal de Christos, sau că prezintă într-o formă pură mesajul apostolilor despre Christos, atunci respectiva scriere era acceptată ca fiind canonică. Din acest punct de vedere, alegerea unor cărţi era o ştiinţă fixă. Biserica a trebuit doar să aplice acest principiu cărţilor cu pretenţie canonică.
2. Totuşi au fost cărţi care aveau paternitatea pusă sub semnul întrebării (ex: Evrei, Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Apocalipsa). În acest caz Episcopatul a jucat un rol fundamental. Pentru ca episcopatul să poată fi credibil, s-a consemnat succesiunea cronologică a transmiterii autorităţii apostolice în biserică. Irineu din Lyon scrie o lucrare îndreptată în potriva ereziilor (lucrare încheiată în c. 185) în care afirmă că succesiunea neîntreruptă a episcopilor garantează continuitatea autorităţii apostolice în biserică. Din această cauză el consemnează succesiunea cronologică a transmiterii autorităţii apostolice de la un episcop la altul în biserica din Roma. După câteva decenii, episcopul Ciprinan al Cartaginei (259 d. C.) afirma că episcopatul (care era acum bine stabilit în biserică), este înrădăcinat în poruncile lui Hristos făcând referință la Matei 16:18,19 – „Tu eşti Petru şi pe această piatră…”.
––––––––––––––––––––––––
„În perioada apostolică nimeni nu vb despre infailibilitatea papală” – spune domnul Mihail Andrei.
Suntem de acord. Dogma infailibilităţii papale a fost definită în 1870. Totuşi, suntem datori să amintim că nu toţi catolicii aprobă această dogmă. Contestaţiile cele mai puternice şi bine structurate vin tot din partea catolicilor (ex: Hans Küng, Brian Tierney, August Bernhard Hasler). Oricum, când cele două Biserici (Ortodoxă şi Catolică) s-au separat, nu asta a fost problema.
„despre primatul papal” – spune domnul Mihail Andrei.
Când vorbim despre primatul papal începem să avem probleme. După cum spuneam mai sus, succesiunea cronologică a transmiterii autorităţii apostolice (implicit primatul papal) a fost argumentul cel mai puternic în coordonarea scrierilor Noului Testament şi în combaterea ereziilor. Acesta a fost susţinut de diferiţi părinţi ai bisericii. Primatul papal poate fi văzut şi la diferite concilii. De exemplu:
1. Primul Conciliu de la Constantinopol (381). Chiar dacă la acest conciliu au participat 150 de episcopi din Răsărit şi nici un reprezentant din Apus, când s-a luat decizia ca episcopul Constaninopolului să fie superior tuturor celorlalţi episcopi din Răsărit, s-a precizat că el este al doilea după episcopul Romei.
2. Conciliul de la Calcedon (451). Pentru a putea vorbi de acest conciliu suntem obligaţi să amintim al doilea conciliu de la Efes. Conciliul Efes II este prezidat de Flavian, Patriarhul Constantinopolului (care ceruse ajutorul papei). Papa Leon I nu se prezintă, dar trimite un Tom (Tomus ad Flavianum) în care îşi prezintă propria poziţie contrară monofizitismului. Conciliul se termină cu victoria monofizitismului în ciuda prezenţei episcopului Constantinopolului. Din cauza faptului că poziţia sa nu a fost respectată, Papa Leon I declară conciliul nul. La Conciliul de la Calcedon, Tomul Papei Leon I este definitoriu pentru poziţia finală a conciliului. Vedem cum într-o dispută născută şi desfăşurată în Răsărit (Constantinopol, Alexandria, Antiohia), cuvântul Papei Leon I este definitoriu. La Conciliu au participat 516 episcopi din Răsărit, 2 din Africa de Nord şi 2 reprezentanţi ai Romei. Cu toate acestea, Tomul Papei Leon I a fost definitoriu. Papa Leon I este cunoscut şi pentru argumentele aduse în favoarea faptului că episcopul Romei este succesorul lui Petru.
Chiar şi după ce relaţiile dintre Apus şi Răsărit s-au înrăutăţit, primatul papal era încă o realitate. Iată ce scria Nicetas, arhiepiscopul răsăritean al Nicomediei, în secolul al XII-lea, după ce diferenţele dintre cele două biserici se agravaseră:
„Noi nu tăgăduim bisericii romane primatul asupra celorlalte cinci patriarhate – surori… Însă ea s-a rupt de noi prin faptele ei atunci când, din cauza mândriei, şi-a asumat o monarhie ce nu ţine de slujba ei… Cum am putea noi accepta hotărârile ei, care au fost emise fără să fim consultaţi şi chiar fără să avem cunoştinţă de ele? Dacă pontiful roman, aşezat pe tronul înalt al slavei lui, doreşte să tune şi să fulgere asupra noastră… şi dacă vrea să ne judece şi chiar să ne stăpânească, pe noi şi bisericile noastre, fără să se sfătuiască cu noi, ci doar după bunul său plac, atunci ce fel de purtare frăţească sau, mai mult, ce fel de purtare părintească este aceasta? Atunci noi ar trebui să fim robii, nu fiii, acestei biserici, iar Scaunul Roman nu ar fi mama prea-cuviincioasă a fiilor săi, ci o stăpână de robi, cu inima de piatră şi poruncitoare.” (The Orthodox Church de Timothy (Kallistos) Ware p.50).
Deci problema nu era primatul papal, ci mai degrabă atitudinea greşită a Bisericii Romane.
––––––––––––––––––––––––
Dacă acceptăm Tradiţia ca fiind normativă şi dacă nu ne supără Biserica Instituţională, atunci suntem obligaţi să recunoaştem primatul papal. Papa nu a pretins niciodată că este înlocuitorul lui Christos Cap al Bisericii. Papa împreună cu Sfinţii Părinţi, cred doar că papei îi revine locul de prim-egal între egali, de prim-episcop al Bisericii Instituţionale. Când Biserica Ortodoxă nu recunoaşte primatul papal, nu se face ea oare vinovată de acelaşi lucru pe care îl contestă Bisericii Catolice şi anume încălcarea Tradiţiei?
––––––––––––––––––––––––
Istoria Bisericii ne arată că Dumnezeu are un simţ al umorului foarte dezvoltat.
Tertulian din Cartagina (c.160-225) este considerat sfânt atât de Răsărit cât şi de Apus. El ne lasă una din cele mai importate formulări ale creştinismului – Trinitatea. Recunoaşte faptul că Papa este succesorul lui Petru. În c.213 aderă la secta montaniştilor. În c.220 lasă secta montaniştilor şi fondează o sectă proprie, Tertulianiştii. După c.230 moare.
Nu putea Dumnezeu să ne lase dogma Trinităţii printr-o persoană puţin mai echilibrată?
„După căderea Ierusalimului, Istoria confirmă faptul că Roma a devenit punctul de referinţă a creştinismului.”
Cred ca visezi.
Trebuie inteles ca inainte de a fi centru de putere geopolitica si economica, Constantinopolul, si nu Roma, este centrul spiritual european al crestinismului si cucerirea lui inseamna dominarea religioasa a lumii.
Mai studiaza prietene!
Unde au avut loc Sinoadele Ecumenice?
Odata cu caderea Romei sub atacurile barbarilor si cucerirea ei de catre regele herulilor Odoacru ( 476 ) se incheie perioada denumita in istorie a antichitatii si incepe perioada de glorie a BIZANTULUI ortodox va dura pana la caderea Constantinopolului sub turci in anul 1453.
Roma era o ruina.
In noua capitala a imperiului occidental -RAVENNA se construiesc in sec.V ,VI marile biserici bizantine , decorate de mesteri bizantini cu mozaicuri stralucitoare :
SAN VITALE,
S.APOLLINARE NUOVO
S.APPOLINARE IN CLASSE
Precum si Mausoleul Gallei Placidia -, Baptisteriul Arian .
In timp ce Occidentul se dezintegreaza sub loviturile barbarilor , Orientul bizantin era singurul stat civilizat .
La Constantinopol se fondeaza in anul 425 Universitatea care va deveni un prestigios centru de cultura si invatamant
Se publica Corpus Juris civilis care cuprindea Codul lui Justinian .
Caderea Constantinopolului sub otomani , in 1453 marcheaza sfarsitul unei lumi complexe, rafinate dar si inceputul unei alte lumi care a pastrat traditia ortodoxiei si a culturii urbane in Europa.
La caderea Constantinopolului au pus mana si „fratii” catolici.Anul 1204: Cruciatii, in loc sa recucereasca Tara Sfanta de sub musulmani, dau o lovitura care se va dovedi fatala milenarei civilizatii crestine rasaritene ortodoxe, cucerind Constantinopolul.
Intemeiaza Imperiul Latin.
Cruciada 4 e simbol al barbariei vestice impotriva estului.In drum spre Locurile Sfinte, cavalerii lui Hristos s-au abatut nitel prin capitala Bizantului ortodox, devastand Constantinopolul. Toate acestea, desigur, in numele credintei si al Bisericii Apusene.
„Niciodata nu a fost o crima mai mare impotriva umanitatii decat Cruciada a patra”, este de parere istoricul britanic Steven Runciman.
Opinie impartasita si de John Julius Norwich: „Niciodata nu mai fusese martora Europa la o asemenea orgie de brutalitate si vandalism; niciodata in istorie nu mai fusesera distruse cu furie atatea frumuseti, atatea opere superbe, intr-un timp atat de scurt.”
Urmarea acelor vremuri se vede si astazi.
Mare dreptate avea sarbul Iustin Popovici cand spunea ca in istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda Iscarioteanul si papei de la Roma.
„a fost nevoie de un proces îndelungat, de peste două secole, pentru a se ajunge la actuala formă a Noului Testament”
In sec 4 ,nu 2 ,a fost definitivat CANONUL Noului Testament!
Dovada…
Una din cele mai interesante mărturii despre dezvoltarea canonului Noului Testament ne-a fost lăsată de Eusebiu (260-340), care a servit ca episcop de Cezareea încă înainte de anul 315. el a scris o Istorie a Bisericii în care ne-a lăsat şi o descriere destul de amănunţită a modului în care se afla canonul Noului Testament în vremea lui.
„La acest punct, este bine sa clasificam scrierile Noului Testament la care deja ne-am referit. Trebuie ca mai întâi sa punem cele patru evanghelii, urmate de Faptele Apostolilor. Locul urmator este ocupat de epistolele lui Pavel, iar dupa acestea trebuie sa recunoastem epistolele numite 1 Ioan si 1 Petru. La aceste se pot adauga, daca se crede potrivit, Apocalipsa lui Ioan, cu privire la care ma voi referi la momentul potrivit. Acestea sunt clasificate drept Carti Recunoscute.
Cele disputate, desi familiare pentru cei mai multi, include epistolele cunoscute ca Iacov, Iuda, 2 Petru si cele numite 2 si 3 Ioan, lucrari ale evanghelistului sau ale cuiva cu acelasi nume.
Printre Cartile Îndoielnice trebuie sa includem „Faptele” lui Pavel, „Pastorul” si „Apocalipsa lui Petru”; de asemenea asa zisa „Epistola a lui Barnaba” si „Învataturile Apostolilor” împreuna cu Apocalipsa Sf. Ioan, daca acesta este locul ei potrivit: dupa cum am spus mai înainte, unii o resping, altii o include printre Cartile Recunoscute. Unii au inclus aici si „Evanghelia Evreilor”, o carte atragatoare mai ales printre acei evrei care L-au primit pe Hristos.”(Istoria Bisericii 3:25).
Treaba e limpede!
Tocmai in 367, o listă întocmită de Atanasie (Episcop de Alexandria) se potriveşte cu cele 27 de cărţi ale Noului Testament al nostru pentru prima dată.
Sfântul Atanasie cel Mare (n. 295 – †. 373), a fost o personalitate marcantă a secolului al IV-lea şi un conducător de seamă al Bisericii din Alexandria, Egipt.
Episcopul de Alexandria , Athanasie ,în scrisoarea lui de Paste din 367, ne da pentru prima oara o lista care cuprinde exact cele 27 de carti din canonul modern al Noului Testament.
Daca punem in balanta scaunul episcopal de la Ierusalim (unde a trait Iisus) ,cu cel de la Roma (sunt inca suspiciunii ca a fost intemeiat de Petru) ,clar balanta inclina spre Ierusalim .
Primul episcop al Romei a fost Linus, fiul Claudiei .
Petru a fost episcop in Antiohia, neavand cum ocupa in acelasi timp si scaunul Romei.
Insusi Apostolul Petru, in Constitutiile Apostolice, marturiseste ca primul episcop al Romei a fost Linus, hirotonit de Pavel, informatie confirmata si de Sfantul Irineu al Smirnei, ucenicul Sfantului Policarp, care spune: „Dupa ce au intemeiat si pus in randuiala Biserica Romei, au numit episcop pe Linus”, fiul Claudiei.
Faptul ca episcopul Romei a incercat din primele veacuri sa reuneasca toata puterea in mainile sale este bine stabilit; insa tot atat de sigur este ca nu poseda suprematia care o dorea.
„Cred ca visezi.” – spune domnul Mihail Andrei.
În opinia mea „centrul spiritual” şi „punct de referinţă” sunt lucruri diferite care scot în evidenţă lucruri diferite. Punctul de referenţă a Bisericii Istituţionalizate rămâne Roma.
„In sec 4 ,nu 2” – spune domnul Mihail Andrei.
Proces de peste două secole nu înseamnă acelaşi lucru cu primele două secole.
etc, etc.
Se pare că discuţia are ca scop impunerea cu forţa a unei poziţii lipsite de onestitate. Eu mă opresc aici. Oricum, mulţumesc mult. A fost o plăcere.
„Onestitate” ?
Nici în Biserica răsăriteană nu au lipsit tendinţele de absolutizare a unuia dintre patriarhi – a episcopului Constantinopolului.
Canonul 28 de la Calcedon, conţine în sine germenele unei tendinţe de acest fel, episcopul de Constantinopol fiind înălţat peste toţi ceilalţi episcopi şi numit patriarh ecumenic: patriarh al universului.
Atunci când Ioan Postelnicul, episcopul Constantinopolului, este pe punctul de a se intitula „ecumenic”, Sfântul Grigorie I cel Mare, episcopul Romei, îl dojeneşte printr-un şir de epistole în care condamnă primatul în Biserică.
In epistola 33, către împăratul Mauriţiu, Sf. Grigorie I cel Mare spune că oricine se intitulează episcop universal, sau doreşte această titulatură „este înaintemergătorul lui Antihrist”
Papa Grigorie I cel Mare combate primatul constantinopolitan, căci la vremea sa pericolul orgoliului episcopal venea de la Constantinopol, însă argumentele sale sunt absolut principiale, ceea ce înseamnă că întreaga sa critică se răsfrânge în mod nimicitor asupra principiului primatului, nemainteresând dacă acest primat este constantinopolitan, roman sau de la Petersburg.
Îndemnurile Sfântului Părinte de la Roma nu le-au urmat decât cei care i-au fost imediat succesori.
Deci unde este „onestitatea”?
Episodul este puţin mai controversat decât este prezentat de dumneavoastră.
Când, în toiul unei controverse, patriarhul Ioan de Constantinopol a insistat ca Grigore I să i se adreseze cu titlul de „patriarh universal”, răspunsul dat de către Grigore I nu a reprezentat doar o replică diplomatică elocventă, ci a scos la iveală o preocupare reală din inima lui. Răspunsul lui Grigore I a fost acela că grija lui era să fie cunoscut numai ca „servus servorum Dei” (slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu), titlu pe care episcopii romani l-au folosit până în ziua de astăzi. Mai degrabă, episodul scoate în evidenţă smerenia şi piositatea papei Grigore I.
De precizat că Grigore I este unul din cei optsprezece episcopi ai Romei consideraţi sfinţi în Biserica Ortodoxă.
Episodul nu poate fi considerat nici pe departe argument apodictic în defavorea primatului papal.
„Mai degrabă, episodul scoate în evidenţă smerenia şi piositatea papei Grigore I.”
Exact …”smerenia şi piositatea ” …despre care vorbesti nu o intalnim la papa Bendict al 16-a, asta se crede „infailibil” ,nici vb de sperenie!
Toti cuviosii si marturisitorii Parinti de dupa Schisma din 1054 au luptat impotriva eresurilor latinesti, dogmelor mincinoase, expansiunii politice, si s-au sfintit, impotrivindu-se pina la singe.
Cuvintele lor au pana azi puterea si lucrarea Duhului Sfint si ne indreptatesc a crede ca: „Exista doar o singura Biserica a lui Hristos, cea Ortodoxa, apostoleasca si soborniceasca, nu mai multe,” (Sf. Fotie), iar „pe papa Sfinta Biserica il afuriseste si eu, impreuna cu Biserica, fiul ei fiind, il afurisesc.” (Sf. Paisie de la Neamt)
Nu putem uita istoria inca singerinda a uniatiei catolice din Ardeal si nu putem fi ignoranti la planul demonic de in-globalizare a Ortodoxiei de Marele Apus.
Nu putem negocia „democratic” dogmele Bisericii si nu putem sta pe picior de egalitate cu catolicii, protestantii, evreii, budistii sau musulmanii, atit timp cit doar in potirele noastre se intrupeaza Adevaratul Hristos Cel nascut din Preasfinta Fecioara Maria.
Noi ortodocsii nu avem nimic de adaugat sau de scos din crez sau slujbe, iar Sfintul Marcu al Efesului pecetluieste cele de mai sus spunind ca: „In materie de credinta nu exista concesie iar chestiunile credintei nu ingaduie iconomia.”
Amin.