Sintagma îi aparține lui Ieronim, unul dintre cei mai erudiți scriitori bisercești ai primelor secole. Exclamația apare în tratatul despre Psalmul 123. Este vorba despre necesitatea edificiului din suflet și a comuniunii între oameni. Dimensiunea interioară a creștinismului este mai puternică decât clădirile din piatră ale edificiilor exterioare.
Expresia vine pe fondul Edictului de la Milano (313), care a creat un entuziasm extraordinar în ceea ce privește ridicarea de catedrale. Atmosfera de atunci seamănă cu ceea ce am trăit – în mediul evanghelic – imediat după Revoluția din 89. Ca un reflex postcomunist, am încercat bursc să facem ceea ce înainte nu reușisem. Dacă multe biserici evanghelice erau de fapt case particulare puțin amenajate, de îndată ce a venit libertatea ne-am luat foarte în serios cu clădirile. Aveau să treacă vreo câțiva anișori ca să ne dăm seama că, odată făcute, e greu să le umplem și mai ales e greu să le menținem pline. Slujitori de bun simț mi-au mărturisit cât de greu făceau față slujbelor obișnuite, cât de inconsistente erau uneori predicile. Ziduri frumoase dar un nivel tot mai precar înăuntru.
Îndemnul lui Ieronim este extrem de actual într-o epocă ce excelează prin formalism și superficialitate spirituală. Ar trebui să ni-l repetăm suficient ca să-i prindem sensul. Ar mai trebui să zidim mai cu sârg în domeniul spiritual. În fond, Biserica lui Hristos este din pietre vii. Edificiul Împărăției lui Dumnezeu se regăsește în locașuri de închinare doar sub aspect utilitar. Viața în Hristos e atât de tainică și personală. O poți pângări cu ușurință, cu o neveghere pasageră. Tocmai de aceea zidurile bisericilor ne adăpostesc de ploaie și de frig, dar nu ne protejază de ispite și erezii. A căuta esențialul, a lucra pentru edificare spirituală a semenilor noștri, iată un deziderat care merită orice efort. Să înaintăm, temerari, în direcția cea bună. Să fim profunzi și relevanți în același timp!