Noi, copiii, nu ne puneam întrebări, nu vânturam cuvintele cu dublu înțeles căci ele conțin virușii flagelării și ai distrugerii, dar trăiam alături de părinții și bunicii noștri metafora vieții: IUBIREA. Eram fericiți și lipsiți de griji. Familiei noastre nu-i lipsea aproape nimic: iubirea, stima celor din jur, onorabilitatea și responsabilitatea față de bunul mers al colectivității, căci fericirea ei consta în cultivarea adevărului și a muncii. Noi, copiii eram mulțumiți de tot ce primisem de la natură, de la viață, de la părinți și nu tânjeam după alte lucruri: de-a v-ați ascunselea, leapșa, colinde și câte alte… Să ai o mamă generoasă, cu o personalitate afectivă și o dragoste maternă rar întâlnită, cu un calm regal și o perseverență remarcabilă de a educa generații întregi în cultul muncii și al respectului valorilor morale, religioase, civice și un tată fermecător cu un înalt spirit civic, încăpățânat până la durere în dorința lui de propășire a culturii, o a civilizației și a prosperității satului și nu numai, era o binecuvântare și o stare de extaz, un imn adus nemuririi. Deși eram destul de mici, de necopți, aveam revelația acestor sentimente nobile și curate. Furați de beția armoniei familiale, ne apropiam unul de altul ca pământul de cer, ca apa de brazda însetată și într-o deliberată pornire sentimentală cuceream necuprinsul păcii sufletești. În serile de emancipare culturală, „cenacliste” cum le botezam noi copiii, când mama ne recita din Eminescu, Arghezi, Goga, Coșbuc, Alecsandri, Șt. O. Iosif și din inspiratele ei poezii și bunicii ne încântau cu povești din „a fost o dată ca niciodată”, simțeam cum o lume luxuriantă, fermecătoare, intra în noi cu măsura căutătorului de frumos. În casa noastra vibra dragostea pentru artă în toate formele ei: literatura, muzica, pictura, iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată.
(Din Procese… procese, de Vintilă Anastasescu,
Tipo Moldova, Iași, 2014, p. 98 și urm.)
..pentru unii copii!