Există o risipă neliniștitoare în frumos, ceva nesăbuit în felul cum se risipește în situațiile cele mai atroce; suavitatea sa alinătoare pare adeseori să facă suportabile circumstanțele cele mai intolerabile: un sat distrus de ciumă poate fi așezat în umbra unei splendide culmi muntoase; calmul marmorean al unui copil mort de curând de meningită poate fi un tablou izbitor; câmpurile de execuție din Cambodgia înflorite luxuriant; comandanții naziști ațipind din când în când în acordurile lui Bach, cântate de ansambluri de deținuți evrei; și, fără îndoială, lagărele morții scăldate cotidian în nuanțele delicate ale unui cer crepuscular. Frumusețea pare să promită o reconciliere dincolo de contradicțiile de moment, una care așază toate tragediile timpului într-o perspectivă mai amplă a armoniei și a sensului, într-un echilibru între lumină și întuneric; frumusețea pare să absolve ființa de violențele sale.
(Din Frumusețea infinitului, de David Bentley Hart, Polirom, Iași, 2013)