Ca un efect indirect al Refomei, secolul XVII a fost unul dintre cele mai zbucuiumate în plan religios. Deși asistăm la nașterea științei moderne (pe fondul unui teism declarat), trebuie să remarcăm și o sumedenie de derapaje în plan confesional. Vorbim, în fond, de ceea ce mai târziu se va numi închiziția protestantă. Generată – cu titlu de exemplu – de condamnarea lui Servetus (de către Calvin) și de expulzările anabaptiștilor din Zurich (de către Zwingli), această formă de inchiziție a fost o pată pe istoria protestantismului european.
Pe cât de adevărat este că Reforma a fost o binecuvântare, pe atât este de adevărat că a creat și efecte secundare nedorite. O grămadă de mișcări ezoterice, care mai de care mai ciudate, și-au însușit spiritul reformator și au derapat în tot felul de ipostaze. La aceasta se adaugă lupta crâncenă între Protestanți și Catolici. Spre exemplu, în cantonul elvețian Vaud un număr de 3.371 de persoane au fost bătute și omorâte de către protestanți între 1591-1680. Sau, în orășelul german Weisenstieg, 63 de femei au fost executate numai în anul 1562.
Secolul XVII a fost unul tumultos. După cum am sugerat, inițiativa Reformei a lăsat în urmă și un soi de anarhie religioasă și chiar teologică. Războaiele confesionale au devenit obișnuite, câteva generații de europeni căzându-le pradă. De atunci lucrurile s-au schimbat semnificativ. Avem deja câteva secole de maturizare și de exercițiu al toleranței. Confesiunile creștine și-au împărțit oarecum Europa (chiar dacă sintagma sună radical), apele sunt mai liniștite. Islamul a devenit o provocare prea mare pentru a ne mai dezbina între noi. Ecumenismul face și el săpături, unele extrem de riscante (aș zice).
Mă gândesc, în concluzie, că suntem în fața unui alt pericol. Dacă pe atunci oamenii se încăpățânau și ridicau garduri înalte între ei, acum parcă totul devine amorf. Instinctiv simțim nevoia să ne justificăm că, deși aparținem unei confesiuni, noi suntem de fapt supraconfesionali. Dacă ar fi așa în profunzime, ar fi o mare calitate. Doar trăitorul cu Hristos poate spune/aplica acest lucru. Ar fi uimitor să vedem tot mai mulți creștini care să-și respecte confesionalitatea fără a face război pentru ea. Pe de altă parte, să dispară acea abordare impoersonală de abordare a vieții de credință. Să ne ferim de extreme, așadar, și să mergem pe mijlocul cărării.
din pacate protestantismul a adus foarte multa ura si dezbinare.
ei s-au grabit repede sa ucida sa tortureze si sa confiste biserici si proprietati.
Nu au fost oameni ai pacii .
Apostolii nu au fi facut asa ceva
Da, într-un fel a exista un preț al eliberării de sub dominația catolicismului. A doua și a treia generație de protestanți au fost extrem de viruleți în acest sens. Să învățăm, așadar, din lecțiile istoriei.