În timp ce descrie arătările Domnului după Înviere, aposotlul Ioan are grijă să ne atragă atenția: Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta (20.30). Este vorba de Evanghelia după Ioan care, după cum observăm, nu are pretenția exhaustivității. Onest cu cititorii, ucenicul iubit dorește să le spună că Dumnezeu înseamnă mai mult decât poate să explice o carte. Mai mult, ei trebuiau să înțeleagă că semnele divinității lui Hristos depășesc capacitatea redacțională a vremii. Revelația Sa nu poate fi receptată ad integrum de către cei care-o descriu și, prin consecință, nici de cei la care ajunge sub această formă.
Faptul acesta n-ar trebui să-l destabilizeze pe credinciosul sincer. Dimpotrivă, ar trebui să-i sporească admirația față de Mântuitorul. Dacă Dumnezeu ar fi încăput pe de-antregul într-o carte, înseamnă că n-ar mai fi fost Cel Necuprins. Dar, tocmai faptul acesta – că nu încape – ne arată cine este El. A făcut mai multe minuni decât s-au consemnat și putea să facă și mai multe decât a făcut. Câtă bucurie și respect ar trebui să se înfiripe în inima noastră?!
Materialul evanghelic trebuie să țintească invariabil spre credința cititorului. Nu avem tot, dar avem suficient. Proporțiile sunt calculate în mod providențial, așa că nu trebuie să ne temem. Dumnezeu trebuie apreciat și pentru faptul că nu S-a risipit în argumente. Ne-a oferit, textual, doar cât e necesar, pentru a ne asigura un punct de plecare. Încolo, fiecare trebuie să ne consolidăm relația cu El, să-L cunoaștem și să-L experimentăm. Să ne ajute Dumnezeu!