Continuare de AICI:
Domnul este asemuit cu o ploaie de primăvară (Osea 6.3), cu roa dătătoare de viață florilor (Osea 14.6), cu apele limpezi care vin de la munte, cu torentele ce satură pământul. Cel drept este asemenea copaului sădit pe malul apelor curgătoare (Num. 24.6); apa apare aici ca un semn al binecuvântării. Ca atare, se vede limpede originea ei divină. Astfel, Ieremia spune (2.13) că poprul lui Israel, în necredința sa, disprețuindu-L pe Dumnezeu, uitându-și făgăduielile și încetând să-L mai considere izvor de apă vie, a vrut să-și sape singur rezervoare pentru apă; dar acestea au crăpat și apa s-a scurs. Condamnând atitudinea poporului față de Dumnezeul său, izvor de apă vie, Ieremia se jeluiește zicând: Voi preschimba țara lor în pustiu (18.16). Alianțele stăine sunt asemuite cu apele Nilului și Eufratului (2.18). Sufletl își caută Dumnezeul așa cum cerbul însetat caută apa vie (Ps. 42.2-3). Sufletul este deci ca un pământ uscat și însetat; el așteaptă ca Dumnezeu să se manifeste, așa cum pământul uscat așteaptă să fie udat de ploi (Deut. 32.2). Acest simbolism, ivit din cele mai vechi temeli ale civilizației mediteraneene, i-a inspirat poetului Frederico Garcia Lorca intriga tragediei Yerma, femeia care, neavând bărbat, este stearpă, așa cum sterp este deșertul – yermo – pentru că nu plouă.
(Jean Chevalier & Alain Gheerbrant,
Dicționar de simboluri, vol. I, Artemis, București, 1995, p. 110)